Încă din perioada interbelică se poate observa elanul experimentalist al unor scriitori în planul sintaxei tradiţionale. Tentativa se dovedeşte fecundă căci prin anii '70 procesul ia o amploare deosebită prin "inventarea" frazei-roman. Stand-by, un lung monolog interior căruia i se pune capăt prin punctele de suspensie la pagina 352, îl integrează pe Mircea Constantinescu în această mică tradiţie. Cartea se prezintă plăcut şi într-un mod corect pe ultima copertă: "STAND-BY reprezintă cel mai lung, mai truculent şi mai profund monolog interior din literatura contemporană autohtonă. O spovedanie fără frontiere, singură tolerându-şi frontierele. O mărturie mazochistă. O carte care scoate în evidenţă pornografia din politică şi o anumită politică a pornografiei din România actuală. Rolul presei scrise şi, îndeosebi, audiovizuale, în acest context - permanent depoetizat, permanent frustrat de tandreţe şi generozitate, - este fatal. Iar implicarea subiectivă a unui senator, preşedinte al Comisiei de Cultură, în descâlcirea unor afaceri necurate din audiovizualul românesc, îl trimit pe acesta în galeria personajelor tragice ale literaturii de astăzi, de mâine..."

Cartea şochează prin curajul autenticităţii, prin încercare de a capta, la toate nivelele, realitatea în text, fără transfigurare, fără fard, fără protocol. Retorica "de patru ace" este cvasi-absentă; textul trădează un anumit anticalofilism, o lipsă de interes pentru zicerile frumoase şi, în compensaţie, un stil nud, comun, aproape stradal. În consecinţă, cititorul nu este surprins de licenţiozităţi, de portativul înjurăturilor prea des întâlnite. Autorul dă impresia unei revolte contra artificialităţii prozei, a caracterului ei de convenţie literară şi solicită o lectură deschisă spectacolului tuturor încercărilor de a găsi o fantă optimă fluviului confesional. Spovedania aceasta "fără frontiere", "