Întrucît dl. Pârvu Boerescu îşi închipuie, probabil, că va contribui la rezolvarea problemei bramburelii provocate de Academia Română în 1993 prin revenirea la scrierea cu â median a sunetului şîţ declarînd ritos: "Trebuie să ne fie limpede că scrierea actuală cu â şi şcuţ î nu este, nu poate şi nu trebuie să fie etimologică, ea este doar tradiţională, â fiind efectiv cea mai veche literă apărută în alfabetul nostru" ori: "Dogmatismul ortografic, absolutizarea oricărui principiu considerat "ştiinţific" (cel etimologic, cel fonetic etc.), ca politică de planificare lingvistică într-o ortografie devenită tradiţională, este un lucru dăunător" etc.1), îmi permit, cu îngăduinţa redacţiei "României literare", intervenţia de faţă în calitate de profesor de limba română.
Nu voi reitera argumentele celor care au continuat să scrie corect în toată această perioadă, în pofida anacronicei decizii academice, luate - amintiţi-vă, rogu-vă! - cu votul împotrivă şi abţinerea singurilor doi lingvişti de la acea dată din înaltul for. Voi arăta doar în treacăt că recent comemoratul lingvist Eugeniu Coşeriu a ţinut să amintească la Colocviul de la Tu- tzing din 30 martie-2 aprilie 1993, unde au participat Mioara Avram, Liviu Onu, Flora Şuteu, Ioana Vintilă-Rădulescu, Stelian Dumistrăcel ş.a. faptul că D-sa a scris tot timpul cu î(din i), chiar cuvîntul român, în tradiţia ieşeană a "Vieţii romîneşti"2) (faptul poate fi verificat şi cercetînd paginile de arhivă publicate parţial în nr. 635/24 septembrie 2002 al hebdomadarului "Adevărul literar şi artistic"!). Mai important pentru adepţii normei din 1993 cred că ar fi să le arăt îmbogăţitele mele colecţii de erori ortografice din perioada 1995-2002. Dacă aş putea-o face, ar constata că, pe lîngă banalele ortograme care făceau şi mai fac viaţa amară oricărui dascăl, am astăzi la loc de cinste (ca frecvenţă, desigur!) grafii nea
