Uneori uitarea e remediul nedreptăţilor suferite, suprema mângâiere a celor vrednici, dar şi a celor nevrednici, funcţionând ca o măsură de consolare a întregii noastre fiinţe. Alteori însă, uitarea corupe de-a dreptul istoria, semănând - vorba lui Shakespeare - cu "un uriaş monstru de ingratitudine". Iar cea mai amară dintre ingratitudini este negarea gloriei prin uitare. Nu de puţine ori memoria ne joacă feste ca într-un joc "de-a v-aţi ascunselea", în care parcă mijeşte ceva, dar, mai abitir, parcă nu. Există însă şi circumstanţe când uităm din comoditate, din răsfăţ sau, şi mai grav, din premeditată nepăsare. Mai exact: ne facem că uităm; vrem din adâncul sufletului să îngropăm anume ceva; de obicei, nu ca pe o comoară, ci, dimpotrivă, ca pe o otravă. Faptele, fiinţele, lucrurile, care ne-au locuit cândva, pot fi, aşadar, lesne spălate graţie, fie propensiunii noastre pentru curăţenie, fie ordinii pe care, ineluctabil, timpul o instaurează. În ambele ipostaze, avatarurile memoriei comportă creşteri şi descreşteri surprinzătoare, spectaculoase, antrenând defulări şi refulări când curtenitoare, când ursuze. Dar memoria poate fi corectată prin bilanţuri, atunci când retrospecţia unor consecuţii aşează lucrurile, fiinţele, faptele într-o mai bună rânduială. Desigur, arareori destinele devin indelebile. Se cuvine însă, din când în când, săvârşirea ceremonialului de pomenire, care să contribuie la conturarea unui tablou cu pasivul şi activul din muzica românească. Mă gândesc, de pildă, la o retrospectivă a compozitorilor aleşi - pe te miri ce criterii - să stea la taifas cu îngerii, mulţi dintre ei pierduţi pe cărările ne-aducerilor-aminte, chiar dacă, până a deveni ei înşişi, şi-au îndeplinit graţios şi temeinic porunca de a fi creatori. Bunăoară, un Sorin Vulcu, ale cărui îndeletniciri cu micrologosuri şi himere electroacustice l-au confiscat în proiecte mirobolante;