Nu Ştiu dacă a mai spus-o altcineva, dar în 1976, după cum rezultă dintr-un carnet de note pe marginea unei convorbiri ieşene, presupuneam că proza ar fi umbra umanităţii şi că nimeni nu a sărit peste ea, aşa cum nimeni nu poate sări peste propria-i umbră. E atât de simplu... Încât nu ar fi exclus ca ideea să-i fi trecut prin minte şi altcuiva. Oricum, sunt de bunăcredinţă. Cu acel prilej, mai susţineam că problema cea mai importantă a prozei ar fi personajul. Întrucât şi lipsa de personaj, sofisticarea acestuia, teoretizată atât, e şi ea tot un personaj subtilizat, amânat, deviat...
Personaje pot fi de asemeni şi obiectele când ele capătă un fel de autonomie a lor. Inutil să mai exemplificăm. Pustiul însuşi ar deveni şi el o persoană, ca stare umană. Fiindcă în natură, în cosmos, în general, nu există pustiu: horror vacui! El există numai în conştiinţa omenească. Există doar în om noţiu-nea de pustiu, darul creator al stării respective, originale... Sigur, gândul la Dumnezeu ne salvează.
Ce-nseamnă azi (în 1976 n.n.) să fii în pielea unui scriitor. Dacă acest lucru trebuie musai să-l spui... Trecând prin multe, aş avea oarecare experienţă. Cunosc, de ex. foamea. Cunosc războiul. Cunosc faţa omului când minte. Cunosc aceeaşi faţă când un ins spune adevărul. Cunosc sentimentele de bază ale existenţei - iubirea, ura şi tot ce se situează între ele. Cunosc ravagiile ambiţiei acţionând din sălbăticie, din sete de putere şi de dominaţie. Am studiat prostia... habe nun ach philosophie!... Am studiat de asemeni ipocrizia înfăşurată în principii frumoase, înălţătoare. Ştiu ce înseamnă să fii minţit. Sau să te bucuri când descoperi în jurul tău un consens inteligent... Cunosc cum arată figura unui scelerat. Figura unui om onest, aerul său de stupefacţie uriaşă când se vede neîndreptăţit. Cunosc secunda când peste un ins se abate un accident năprazn
