Ce păcat că unele mari personalităţi, care ar avea multe de spus despre viaţa şi opera lor, despre contemporani şi atmosfera epocii, nu-şi scriu ori se gândesc prea târziu să-şi scrie memoriile. Aşa s-a întâmplat cu reputatul comparatist Alexandru Ciorănescu (1911-1999), care n-a reuşit să publice decât un prim volum din Amintiri fără memorie, apărut în 1995 la Editura Fundaţiei Culturale, al doilea rămânând probabil, fie nescris, fie nedefinitivat.

Eruditul profesor şi cercetător, de care învăţământul universitar românesc n-a avut parte pentru că, după război, a fost silit să se exileze, nu este propriu-zis un talent memorialistic, aşa cum literatura română cunoaşte şi descoperă în ultima vreme pene ilustre, dar evocarea familiei, a formaţiei, a înzestrării lui excepţionale, a pasiunii devoratoare de a citi şi a studia, a primelor lui performanţe şi a maeştrilor săi români şi streini, unii adevărate celebrităţi în domeniu, merită cu prisosinţă a fi cunoscute şi trezesc interesul, nu atât prin farmec narativ, deşi e prezent şi el pe alocuri, cât printr-o putere seducătoare a exemplului şi printr-o mare bogăţie de informaţii.

Autorul unanim apreciatei Bibliografii a literaturii franceze din secolele XIV-XVIII, stabilit la Santa Cruz de Tenerife, în insulele Canare, îşi aminteşte că în liceu colegii îi spuneau Cioară. Explicaţia o găseşte în originea păstorească şi transilvăneană a familiei. Strămoşii, ciobani, treceau munţii cu turmele în Muntenia şi ajungeau cu ele până în Crimeea. Oile negre se numeau laie sau ciorane, de la cuvântul rusesc ciornâi - negru. De aici, numele Cioran şi mai apoi Ciorănescu. Părinţii erau amândoi institutori, stabiliţi la Moroeni - Dâmboviţa pe la 1900. Au avut o droaie de copii, nouă la număr, alcătuind o mare familie de intelectuali şi de creatori, minuţios descrisă de memorialist. Să ne oprim la câţiva dint