Continuare din numărul trecut
Două personaje
complementare
Unii comentatori au acceptat ideea, pusă în circulaţie de Mircea Eliade însuşi, că Noaptea de Sânziene este un "roman-frescă", sinteză epico-fantastică a unei secvenţe de doisprezece ani din istoria României (1936-1948). Este o idee fără acoperire, o iluzie pe care şi-a făcut-o autorul în legătură cu propria lui operă.
Romanul-frescă presupune o construcţie, şi vastă, şi minuţioasă. Noaptea de Sânziene nu are nimic dintr-o construcţie, chiar dacă în amorfitatea sa efervescentă se configurează, capricios, unele simetrii (reprezentări ale dualităţii teluric-celest). Naraţiunea se dezvoltă în prea multe direcţii şi pare o improvizaţie, deşi elaborarea ei a durat nu mai puţin de şase ani (1949-1955). Impresia este de funcţionare fără restricţii a gândirii asociative, de fabulaţie liberă şi, uneori, de dezlânare şi prolixitate.
Personajul numărul unu, trunchi al întregii arborescenţe epice, este Ştefan Viziru, un economist în vârstă de 34 de ani (în 1936), căsătorit cu Ioana, cu care va avea în curând şi un fiu. Acest Ştefan Viziru seamănă - aşa cum mai seamănă numai gemenii între ei - cu un scriitor la modă în epocă, Ciru Partenie (în care îl putem recunoaşte eventual, cu un efort de imaginaţie, pe Camil Petrescu). Drept urmare, multă lume îl confundă cu scriitorul, iar el trebuie să dea de fiecare dată asigurări că nu este cine pare.
Specialiştii în psihologia creaţiei pretind că artistul are un eu creator diferit de acel eu al său care participă la viaţa de fiecare zi. S-ar putea ca tandemul Ştefan Viziru - Ciru Partenie să reprezinte tocmai această dedublare a personalităţii specifică existenţei unui om dedicat creaţiei. Un scriitor nu poate fi numai scriitor. Pe de altă parte, el nu poate fi în acelaşi timp şi scriitor, şi nescriitor. M
