Purismele româneşti latinizante sînt în genere descrise prin ostilitatea lor globală faţă de străinismele sau barbarismele care au corupt omogenitatea originară, latină, a limbii. Merită însă analizat mai în detaliu discursul purist - argumentele teoreticienilor sau comentariile diletanţilor -, pentru a vedea care au fost ţintele principale ale polemicii. Influenţele străine nu sînt judecate toate la fel: diferenţele sînt normale, în măsura în care intră în joc vechimea lor şi gradul de asimilare; dar de fapt contează mai ales ponderea cantitativă, valoarea simbolică, poate chiar resentimentele politice ale momentului. Slavonismele par a constitui obstacolul principal: prin cantitate, înrădăcinare, autoritate culturală şi religioasă, asociere cu alfabetul chirilic şi deci cu disputele ortografice; grecismele sînt purtătoare de prestigiu şi modă culturală, maghiarismele şi germanismele apar mai ales ca "provincialisme". în diatribele contra barbarismelor, turcismele sînt doar pomenite, în enumerări, de obicei în asociere cu grecismele. Se poate observa că, în comparaţie cu alte purisme lingvistice manifestate în spaţiul balcanic, cele româneşti nu identifică în turcisme un obiect de ostilitate politico-ideologică. P.V. Haneş (în Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea) amintea că "grecii înlăturau din dicţionarele lor, tot în secolul al XVIII-lea, orice cuvînt slav ori turcesc. Cele din urmă în special aduceau aminte supremaţia otomană, de tristă memorie pentru nobila naţiune elenă; şi ce era mai firesc decît să le înlături, dacă, după ideile vremii, ele însemnau înjosire?". Pentru română, absenţa unei asemena înverşunări are mai multe posibile explicaţii. în primul rînd, desigur, conta faptul că influenţa turcă nu este dintre cele mai importante; în comparaţie cu cea slavă, mai ales, ea apare ca limitată, marginală; în epoca disput