La o privire mai atentă este uşor de observat că cea mai mare parte a scrierilor lui Caragiale (toate compoziţiile dramatice şi - într-o mare măsură - naraţiile comice în proză) îşi desfăşoară acţiunea în timpul celor două anotimpuri însorite: primăvara şi vara. Cu puţine excepţii, frigul iernii ca şi intemperiile toamnei pătrund arareori în cronica populaţiei caragialiene. Indivizii universului moftologic se mişcă preferenţial în lumina crudă a zilei, circulă pe jos sau în birje cu coviltirul strîns, nu prea cunosc presiunea îngheţului şi nici lunecuşul zăpezii. Avem de-a face cu o perspectivă intens solară, însoţită de corolarul căldurii enorme împinse pînă la caniculă.

Dacă reluăm ipoteza avansată de noi cu un alt prilej privind caracterizarea de către autor a personajelor prin confruntarea (acestora) cu structura şi universul omului clasic, vom putea accepta că solaritatea persistentă (şi chiar insistentă) în lumea Titircilor şi Caţavencilor sugerează un examen al relaţiei dintre prezenţa activă a astrului zilei şi valoarea trăirilor individuale. În vreme ce în empireul clasicist, solaritatea susţine impresia de echilibru şi armonie, înconjurînd cu un nimb de maximă luciditate întîmplările eroilor, la Caragiale helioprezenţa produce disconfort şi degradare fiziologică. În loc de stabilitatea clarităţii maxime şi a sentimentului de "bien-être", activitatea soarelui provoacă o supunere a omului la umilinţele caniculei, la degradarea într-un perimetru existenţial despiritualizat, în care personajele transpiră abundent străbătînd cîte o zi de arşiţă în căutarea disperată a unei adieri de seară ("Un artist"). Încă din anii de ucenicie (la "Ghimpele" în 1876) apare imaginea obsesivă a dizolvării în zăduful aprig: "pe căldura de care este năbuşită Capitala". Într-un text ironic, două mîini, după o strîngere cordială sfîrşesc lipite una de alta prin "sudoar