În Portugalia, aniversările literare s-au ţinut lanţ în ultima vreme. Abia trecuse "anul Eça de Queirós", abia şi-a închis porţile anul cu trei centenare majore, 2001 (în care au fost sărbătoriţi Régio, Rodrigues Miguéis şi Nemésio), că o nouă aniversare insolită şi-a semnalat în luna decembrie prezenţa: semicentenarul morţii poetului Teixeira de Pascoaes, scriitor-simbol al unei anumite Portugalii, al alteia decît cea cu care sîntem obişnuiţi.

Cînd înceta din viaţă, în decembrie 1952, Teixeira de Pascoaes avea 75 de ani, se născuse în 1877. De-a lungul existenţei sale, apucase splendoarea belle époque a unei Portugalii regale, trăise căderea monarhiei (1910) şi aventura catastrofală a Republicii, apoi dictatura lui Salazar şi Statul Nou, al doilea Război Mondial şi reîmpărţirea lumii de la sfîrşitul lui, crearea organizaţiei NATO la Lisabona în 1949. Apucase deci să vadă o Europă aproape contemporană nouă. Dar cu toate acestea, poezia şi ideologia lui par vechi de secole, mai exact spus - evocă atemporalul. Versurile sale absconse şi brumoase exaltă o Portugalie care n-a existat niciodată decît în imaginaţie; iar filozofia saudosistă, al cărei principal promotor a fost, a avut toate antenele lansate spre trecut, spre imemorial, spre mit şi legendă, întorcînd spatele prezentului frivol. (Saudosist e un termen care nu poate fi tradus, derivă de la saudade, echivalent portughez perfect al dorului românesc). Pentru Pascoaes, mitul sebastic, promisiunea întoarcerii Regelui Dom Sebastiao (căzut într-o luptă cu maurii în secolul al XVI-lea), era infinit mai interesant decît războaiele mondiale din secolul XX. Scriind biografia Sfîntului Paul, poetul portughez descrie parcă viaţa unui contemporan: senzaţia că, în timpul lecturii, ai fost companion al Sfîntului se impune de la primele pagini. Apariţia unei asemenea cărţi în 1934 l-a impresionat adînc pe Unamuno,