În sfîrşit cea de-a treia ipostază a intelectualilor în relaţie cu spaţiul istoric al Cetăţii o alcătuieşte ambiguitatea. Sub masca unei obiectivităţi, a unei imparţialităţi, practicanţii ei sînt oricînd disponibili pentru o tranzacţie cu puterea abuzivă, disimulîndu-şi opţiunile în mod cameleonic. Nu au nici curajul demnităţii, nici pe cel al nedemnităţii asumate. Ipocriţi, interesaţi, demagogi, mînuiesc un dublu sau multiplu discurs, frecvent cu o anume virtuozitate, sub semnul lui Proteu(?). Să recunoaştem că nu orice păcat este ireversibil, că o sinceră şi dureroasă mărturisire a erorii poate fi salutară. Bunăoară o seamă de scriitori occidentali, simpatizanţi la un moment dat ai comuniştilor, "tovarăşi de drum", potrivit termenului consacrat, n-au mai acceptat echivocul, după ce-au constatat faţa reală a "paradisului roşu", făcîndu-şi publice mustările de conştiinţă: "Céline a scris Mea culpa, Gide: Reteur de l'URSS, Panait Istrati: Les aveux d'un vaincu, Arthur Koestler: le Zero et l'Infini, Artur London: L'Aveau, David Rousset, Boris Souvarin etc." Astfel apele s-au separat de uscat. "Dar în România? - se întreabă stupefiat Bujor Nedelcovici. Aş vrea să ştiu un singur caz - scriitor, filosof, pictor sau compozitor - care a recunoscut deschis (într-un articol sau o carte) că a fost comunist şi regretă pentru tot "răul" produs, dorit sau nedorit! De ce sînt două măsuri, două judecăţi de valoare etică şi morală pentru fenomene politice petrecute în aceeaşi perioadă istorică şi cu consecinţe la fel de grave?! De ce extrema dreaptă este condamnată (pe bună dreptate) iar extrema stîngă este... trecută cu vederea? De ce sînt mai importante 11 milioane de oameni morţi în lagărele de concentrare naziste (evrei, ţigani, polonezi, ruşi, cehi) şi mai puţin importante cele 60 de milioane de victime din "lagărul comunist": ruşi, polonezi, români, maghiari, cehi etc.?". Un e