Despre scriitoarea poloneza Olga Tokarczuk e vorba. Autoarea romanului Straveacul si alte vremi a bintuit zilele trecute prin Bucuresti. A nimerit dupa ce se domolise pacatosul de ger, iar trotuarele nu mai erau riscante patinoare. Era chiar cer senin, strazile inundate de soare imbiau trecatorii la hoinareala. Treceam prin fata Muzeului Literaturii, indata dupa prinz, cind am ghicit-o, in capul treptelor de la intrare, in mijlocul unui grup aferat s-o convinga a se lasa fotografiata, intre insotitori, pe fundalul afisului care anunta, pentru acea ora, lansarea traducerii romanesti a romanului. N-a fost dificila identificarea, avind recent intiparit in minte portretul tandru schitat de Mircea Cartarescu la inceputul volumului editat de Polirom. Meritul editarii fusese remarcat de Observatorul cultural, cu promptitudinea-i caracteristica. Elogiul se extinde, implicit, daca nu prioritar, asupra cui a facut posibil accesul cititorului roman in tesatura densa a prozei practicate de Olga Tokarczuk, talmacita, printr-o potrivire a sortii, de o tiza – Olga Zaicik.

Potrivirea de nume, treaca-mearga. Remarcabila este apropierea de substanta, aptitudinea traducatoarei de a sesiza articulatiile extrem de fine ale originalului si de a gasi echivalentele fara cazna, ca si cum textul ar fi fost turnat direct in tiparele noastre. Precum autoarea romanului isi poarta cu nepasare infatisarea inselatoare de „fata“, pina sa dezvaluie interlocutorului redutabile virtuti intelectuale (conform marturiei confratelui bucurestean, dupa intilnirea lor la Berlin), scrisul ei etaleaza virtutea de a pastra intacta uimirea fata de avalansa senzatiilor, fata de pluralitatea sensurilor si a sentimentelor adesea contradictorii primite de la imprejurarile traite printre oameni. Grija elaborarii este abil mascata; nici o granita restrictiva, nici o trecere brutala intre reconstituirea fap