Ideea de a merge la muzeu in week-end nu este intotdeauna alegerea mea favorita, mai ales daca acesta nu gazduieste un eveniment cultural in desfasurare. Prefer sa merg in schimb la teatru, la film, la o expozitie sau sa fac un tur prin librarii. Imi este putin teama de fenomenele culturale statice, lipsite de spontaneitatea producerii si receptarii lor estetice simultane sau care par sa-si fi pierdut ecourile vii. Unele dintre ele pot capata acel aer usor vetust de istorie deja arhivata, despre care s-a spus cam totul.
Exista insa anumite muzee care, atit prin natura obiectelor expuse, cit si prin modul de dispunere a acestora in spatiu, contrazic categoric supozitia precedenta. Un astfel de loc este si Muzeul National al Cinematografiei din Torino (Il Museo Nazionale del Cinema), considerat simbolul prin excelenta al orasului. Edificiul in care fiinteaza muzeul din Via Montebello 20 se numeste „La Mole Antonelliana“ si este situat in centrul istoric torinez.
Neintentionind sa aplic etichete atotcuprinzatoare, voi spune, totusi, ca Muzeul Cinematografiei – membru al Federatiei Internationale a Arhivelor de Film – este, in primul rind, un spatiu magic si intr-adevar fascinant prin dimensiuni (este cel mai inalt muzeu din lume, masurind 167 de metri si are o suprafata de 3200 de metri patrati), dar mai ales prin impresia de iluzie spectaculara care frapeaza privitorul la orice pas.
Vizitarea lui se dovedeste a fi nu numai un itinerariu fabulos, dar si interactiv. Totul se descopera individual, actionind manete, privind zeci de ecrane, de afise, de manifeste sau fixindu-ti privirea in spatele unor foarte diverse sisteme si obiecte optice, destinate, fiecare dintre ele, sa produca un alt tip de iluzie vizuala. Daca parcurgerea spatiului muzeal presupune o ascensiune lenta in spirala, de-a lungul celor cinci etaje, se mai poate alege un tip de vi
