Intr-un eseu intitulat Viata si ideea despre viata in literatura, publicat la inceputul toamnei trecute in paginile Observatorului cultural (si conceput ca o replica la o anterioara interventie a Monicai Spiridon), Daniel Vighi pune problema felului in care ideea si comentariul eseistic se pozitioneaza in raport cu spatiul epicului. In literatura noastra, cea scrisa din 1960 incoace, ar exista – potrivit opiniei autorului – doua moduri diferite de a trata aceasta relatie. Pe de o parte, poate fi detectata o viziune traditionala ilustrata de Marin Preda, Alexandru Ivasiuc si Nicolae Breban, pe de alta, se poate vorbi de o modalitate cu totul diferita, moderna probabil (autorul eseului nu precizeaza), prezenta in scrisul lui Radu Petrescu si Livius Ciocarlie.

In primul caz, reflectia este exterioara epicului ca atare si ea conduce, de cele mai multe ori, la situatii artificiale: fluxul narativ e intrerupt pentru a face loc unor comentarii ideatice (privind istoria, destinul, relatia victima-calau etc.) care au rolul de a „innobila“ statutul autorului si al personajelor sale. In realitate, aceste comentarii sint cel mai adesea cu mult peste anvergura intelectuala a actantilor antrenati in joc, si ele nu fac altceva decit sa dea o falsa impresie despre natura umana, mai ales in cazul romanelor cu activisti si „eroi“ contemporani, a caror exceptionalitate e pur si simplu o proiectie din afara, pe un material dat (si aprioric limitat), a celui care scrie.

Celalalt mod de a trata relatia dintre proza si reflectia culturala presupune doua variante diferite de manifestare: epicizarea ideii si diseminarea ideii. Prin epicizare, ideea devine ea insasi un fel de personaj, un nucleu generator de fapte narative. In literatura straina, asa se intimpla in romane ca Don Quijote, Bouvard si Pécuchet, Moby Dick, unde ideea dobindeste concretetea si carnalitat