Cadranul de pe chip

Tia Şerbănescu pare făcută pentru proză şi acest lucru e dovedit şi de ultima ei carte, Femeia din fotografie (Ed. Compania, 2002), chiar dacă e vorba de un jurnal (1987-1989). Cu o copilărie suficient de crudă ca să antreneze cruzimea privirii şi cu un temperament hotărît, tăios, deloc înclinat spre sentimentalism, are totuşi dorinţa, obligatorie la un romancier, de a înţelege lumea aşa cum e şi de a se bucura de ceea ce este bun sau caraghios sau straniu la semenii ei. Din omenire iubeşte cu adevărat numai copiii, e cît se poate de aspră cu bărbaţii, corectă cu femeile şi pierdută de admiraţie faţă de persoanele - de obicei simple - care "duc pămîntul", îl ţin "să nu se desfacă". Dragostea e "un elan" pe care mărturiseşte (cochet) că nu l-a priceput niciodată şi, în anii negri consemnaţi în jurnal, afirmă răspicat că ar renunţa bucuros la orice fel de dragoste pentru mai multă căldură, mîncare şi confort. Sentimentele trebuie, pentru ea, legitimate: "Cum să iubeşti dacă nu eşti căsătorit cu persoana respectivă?". Tia Şerbănescu se situează aşadar în răspăr faţă de toată tradiţia literară care tocmai asta arată, cum să dai confortul pentru dragoste şi "cum să iubeşti cînd nu eşti căsătorit cu...". Se situează în răspăr şi faţă de literatura zisă "feminină", care alunecă mai uşor în exces de sentiment şi de rafinament. De altfel cînd încearcă acest registru, al înduioşării, el sună strident şi singurele pagini care nu-i reuşesc sînt cele în care e patetică, chiar dacă motivele sînt întemeiate: moartea celei mai bune prietene. (în paranteză fie zis: contrar a ceea ce se crede, patetismul nu are nimic condamnabil în sine, dimpotrivă, este o performanţă literară dintre cele mai greu de atins). Totul, în Femeia din fotografie, ca şi în precedentele cărţi, o arată pe autoare aptă să scrie o literatură de calitate, care descurajează opoziţia atît