Un Minulescu dublu rafinat, trecut prin distileriile artizanale argheziene şi prin mistica euclidiană a lui Ion Barbu, un Kafka "umanizat" de imboldul ludic şi coloristic al lui Bruno Schulz ori un el însuşi mai convingător decît orice altoi pus pe rodul livresc al "spectacolelor de gală", Leonid Dimov îşi impune într-un climat de frondă "peisajele" hipnagogice şi îşi împlîntă propriul Turn Babel în decorul exclusivist al puternicei generaţii '60. Un alt "cenotaf", dacă ne gîndim că el aparţine în fapt generaţiei anterioare, aceea "pierdută". Născut la 11 ianuarie 1926, în sudul Basarabiei, la Ismail, Leonid Dimov rămîne în grija bunicilor materni care decid, prin strămutarea familiei la Bucureşti, în 1929, soarta viitorului poet. Hazardul biografic îşi continuă lucrarea şi, în 1966, odată cu debutul editorial prin volumul intitulat neutru Versuri, Leonid Dimov îşi face triumfător intrarea pe prima scenă a liricii româneşti. Se produce o mică busculadă a mentalităţilor de receptare, dar strălucitorul astru violaceu apărut deasupra orizontului de aşteptare va da ghes iubitorilor şi comentatorilor de poezie să urmărească şi celelalte semne cereşti pe care întîrziatul debutant le pune sub semnul veşnicei reîntoarceri. Valeriu Cristea surprinde inspirat arderile rapide din metabolismul perturbat al "ficţionarilor": "Trezind în toată breasla cheful de a le comenta, ingenioasele şi rafinatele poeme ('proze') ale lui Dimov au dus critica în ispita unui fel de beţie a splendorii şi a unei emulaţii fascinante, epuizînd-o şi 'plafonînd-o' într-un timp relativ scurt". Apărut gata "format" precum "Minerva înarmată din capul lui Jupiter", L. Dimov va stagna în fericitul topos al sărbătorii cu măşti, "cu forfote din bîlciuri şi oboruri" într-o perpetuă "slavă stătătoare", aidoma unui semn zodiacal fix. Poet fără evoluţie, trăitor în "grădina" nu o dată străbătută de spaime a lui "