„El e mortu', cicalaca-cichicea/ Raposatu', cicalaca-cichicea...“ Aceasta adaptare dupa un cunoscut slagar tiganesc ajunse la urechea locuitorilor din „George Enescu“ acum vreo doi ani, intr-o zi de noiembrie cu ploaie marunta, cind spre cimitirul Sineasca se indrepta un convoi funerar alcatuit din citeva Dacii si un Mercedes mai vechi. Pe unul dintre vehiculele autohtone, doua difuzoare mari faceau cunoscuta cartierului jalea familiei indoliate:
„El e mortu'...“ Ritmul sincopat era insotit de lacrimi si bocete, ceea ce facea ca trista procesiune sa fie si mai greu de inteles. Pina la urma insa, cind poate fi sufletul mai aproape de cintec si de poezie decit in fata nenorocirii? Ca pentru o ureche pretentioasa de critic literar rezultatul poate parea grotesc e la fel de adevarat. Cum mai tot craioveanul, in drum spre parc, a dat cu ochii de celebrele de acum versuri din Ungureni, va prezentam mai jos citeva epitafuri cel putin interesante din cimitirul Dorobantia, unde isi afla vesnica odihna mai ales minoritarii romi. Vi le prezentam nu cu alt gind decit acela de a dovedi ca, daca tot s-a nascut poet, romanul e gata sa-si infrunte moartea cu citeva argumente lirice. Si, de ce nu, sa fortam o comparatie cu bine cunoscutul cimitir sapintean.
„Frunza verde de mohor/ mi-a venit ceasul sa mor/ Si-am la inima un gol/ Fiindca las pe Bobisor/ Cu patru copii minori/ Mi s-a rupt inima de ei/ M-am angajat sa-i cresc/ Sa-i cresc sa-i fac mari/ Ca sa-i fie de ajutor/ Cum ma ajutat el pe mine/ Si Dumnezeu nu m-a facut bine.“ Cuvintele sint sapate in marmura, in amintirea unei sotii devotate. Scris la persoana intii, cu citeva inerente greseli de ortografie, epitaful nu poate sa nu-ti aduca aminte de Cimitirul Vesel din Sapinta, scazind, desigur, veselia din ecuatie.
Prin comparatie, iata cum vedea maramureseanul Stan Ioan Patras, cel care a sculptat crucile d
