Pavel Bucur este ceea ce în alte meserii s-ar numi un practician. Lipsite de o idee generatoare în măsură să le ţină laolaltă, indiferent de rezolvarea lor concretă, lucrările sale de sculptură au un aer solitar care le face inapte de a comunica (între ele, dar şi cu privitorul). El este un profesionist şi atît. Pentru a fi mai mult, îi lipseşte atît imaginaţia formală, cît şi acuitatea ideii. Ceea ce pare, la prima vedere, complexitate nu este decît dezordine, iar o anume puritate a suprafeţei nu trece dincolo de calofilie şi decorativism. Efectul de monumentalitate derivă, de fapt, din dimensiuni şi este indus prin construcţii scenografice - trepte, retrageri succesive, supraînălţări - care prestabilesc traseele privirii. Fără o operă lesne de identificat, recognoscibilă, cu alte cuvinte, ce răspunde mai mult impulsului decît unor obsesii adevărate, Pavel Bucur se înscrie perfect în acea categorie care dă stabilitate unui fenomen, dar nicidecum în zona în care se naşte performanţa.

Prezenţele publice din ultimii ani ale lui Titi Ceară marchează o apropiere decisivă de universul unei umanităţi frustrate şi scoase abrupt din tiparele ei general acceptate: individualizare, viaţă interioară, definiţie psihologică. Dacă iniţial sculptorul glosa pe marginea abrutizării umanului şi sugera anatomii nedesăvîrşite, realizîndu-şi lucrările în textura moale şi scămoşată a lemnului de plop - căreia-i punea în valoare accidentele de fibră -, în etapele ulterioare discursul s-a ordonat în jurul ideii de "ambalaj uman". Lucrările se construiesc acum prin asamblare, iar materialul este recuperat chiar prin dezafectarea lăzilor de ambalaj. Forma liberă, obţinută altădată prin spontaneitatea cioplirii, este înlocuită cu geometrii severe, cu paralelipipede statice şi stereotipe. Omul de serie, realizat pe bandă rulantă, golit de substanţa sa individualizatoare, îşi pierde