Romanul Nouăsprezece trandafiri, scris în perioada 1978-1979 şi publicat pentru prima dată în România în 1991, prin strădania lui Mircea Handoca, reia tema teatrului ca mijloc de evadare din timp (temă prezentă în romanul Noaptea de Sânziene, dar şi în nuvele ca Incognito la Buchenwald sau Uniforme de general). Autorul pleacă de la observaţia că într-un spectacol de teatru de câteva ore se pot derula întâmplări petrecute pe parcursul unei vieţi de om. Această diferenţă dintre timpul real şi timpul fictiv îl tulbură, ca un act de magie, şi îi stimulează imaginaţia, făcându-l să vadă în reprezentaţia teatrală un vehicul cu care se poate ajunge într-o lume paralelă.

Este vorba, în fond, de o banală convenţie artistică, pe care se bazează toată literatura, dar care, în cazul spectacolului de teatru, se încarcă de mister, datorită prezenţei spectatorilor. Un cititor poate parcurge o carte în câteva ore, dar şi în câţiva ani. Spectatorul dintr-o sală de teatru participă însă la o trăire colectivă ritualizată, care îi impune ritmul ei. Uniţi parcă de o vrajă, actori şi spectatori călătoresc, după ridicarea cortinei, într-un dincolo metafizic, din care nu se ştie dacă se vor mai întoarce.

Aşa cum nu se mai întorc câteva dintre personajele romanului Nouăsprezece trandafiri: dramaturgul Anghel Dumitru Pandele, fiul lui, tânărul actor Laurian Serdaru şi logodnica acestuia, Niculina, şi ea actriţă. Evadaţii din timpul istoric au grijă să mai trimită însă câte un mesaj cunoscuţilor lor, sub forma unui misterios buchet de nouăsprezece trandafiri.

După cum remarcă Mircea Handoca, autorul şi-a exprimat, în jurnalul său, îngrijorarea în legătură cu şansele romanului de a fi înţeles de cititori: "Nu mă îndoiesc de reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atât de abil camuflat va fi înţeles".

Problema este însă alta. Nu