Oamenii, spunea Eminescu, se împart în două categorii: unii caută şi nu găsesc, alţii găsesc şi nu-s mulţumiţi". Mai sunt însă şi cei care găsesc fără să caute ceva anume ori cei care sunt nemulţumiţi fără să găsească oarece. Compozitorii români, de pildă, poftesc la cărţile scriitorilor, vizitează simezele plasticienilor, se îndoapă cu produsele arhitecţilor, coregrafilor ori regizorilor, exultă la performanţele actorilor, în timp ce scriitorii, plasticienii, arhitecţii, coregrafii, regizorii sau actorii sunt nepăsători şi reci la zbaterile verilor compozitori. Veri vitregi, cum s-ar spune sau, cu alte cuvinte, rude sărace nedorite la împărţirea bucatelor. Şi nu din gelozie ori din vanitate, dar, vorba proverbului: "Mult mai dureroasă este nedreptatea de la rude/ decât de tăioase săbii lovituri adânci şi crude". Rareori mi-a fost dat să întâlnesc figuri de artişti şi literaţi români prin sălile de concert în care răsună muzica nouă, iar uneori am avut senzaţia de saţietate în faţa unei atât de consistente cantităţi de mefienţă şi indolenţă. (Constatarea comportă, desigur, un caracter general şi, poate, tranzitoriu). De la o vreme însă m-am resemnat. Şi nu pentru că nu aş mai tânji încă după o reîntregire familiară, ci pentru că, nu-i aşa, ţi-e mai aproape străinul decât rudele, iar dacă stai departe, există şansa ca familia să-ţi ducă dorul şi chiar cândva să îţi simtă lipsa. Mai mult decât atât, împăcarea cu realitatea are şi un substrat, ca să spun aşa, implacabil şi imanent. Căci o simplă deambulare prin tradiţia intelectualului român îmi retează orice avânt întru împotrivire şi surmontare. Cu rare excepţii atitudinea intelectualului nostru a fost una defavorabilă (ca să nu spun ostilă ori agresivă) faţă de fenomenul sonor contemporan. Un Dimitrie Cantemir, bunăoară, studia muzica Evului Mediu turcesc, ignorând avangarda muzicală italiană contemporană lui; Maiore