Prin anii '50 ai secolului trecut, la Senatul Universităţii din Bucureşti, s-a aflat în discuţie ocuparea unui post didactic la care unicul candidat prezenta o situaţie cu totul bizară, care nu a scăpat vigilenţei profesorului Iorgu Iordan: diploma sa de bacalaureat purta o dată cu câţiva ani ulterioară diplomei sale universitare. În apărarea acestuia a luat cuvântul profesorul Gr. C. Moisil: "Să susţii la 45 de ani bacalaureatul este o adevărată performanţă. Dumneavoastră aţi mai putea susţine acum un examen de bacalaureat? Eu nu!"

Mi-am amintit de această întâmplare răsfoind recent unele manuale şcolare. Mai întâi am fost intimidat de obezitatea lor. La clasele de liceu, multe manuale au aproape 300 de pagini format mare, cu literă mică; chiar la clase mai mici, de exemplu a şaptea, am văzut manuale de 200 de pagini care de fapt, echivalate în pagini normale şi literă normală, au 400 de pagini. La ele se adaugă uneori texte suplimentare (antologii, culegeri de probleme etc.), care, în condiţii de concurs, nu pot fi omise. Dacă, prin absurd, mi s-ar cere acum să le învăţ, aş eşua în mod sigur, iar dacă mi s-ar fi cerut aceasta ca elev, aş fi capotat înainte de a ajunge la examenul de capacitate. Fiecare autor de manual consideră disciplina sa ca o lume aparte, în care mai totul este foarte important, dar niciunul nu se pune în situaţia elevului care va trebui să utilizeze manualul respectiv, concomitent cu vreo alte zece manuale de mărime similară.

Lucrurile nu se opresc aici. Multe manuale şcolare sunt concepute nu atât ca având o valoare culturală în sine, cât ca o pregătire pentru universitate (nefericita sintagmă "învăţământ preuniversitar"). Deosebirea dintre şcoală şi universitate este văzută mai degrabă sub aspect cantitativ decât ca una de mentalitate. Texte întregi din cărţi universitare trec, prin simplă prescurtare sau cu modificăr