Al. Cistelecan este un ironic constant. Ca şi o mare parte din suita optzecistă al cărei critic fruntaş este. Nu întîmplător, deoarece ironia (eiron), mod al relativizării, al îndoielii, se opune laudei, supraevaluării de sine (alazon), după cum, pe urmele lui Aristotel şi ale altor mari bătrîni, precizează Northrop Frye. Şi ce laudă de sine, ce fanfaronadă a fost mai deşănţată decît cea a regimului opresiv în sînul căruia s-au născut, s-au şcolit şi şi-au început activitatea literaţii în cauză? În acel context istoric, stilul ironic a constituit mai întîi o reacţie defensivă a conştiinţei agresate de obligativitatea stereotipiilor ideologice şi a limbii de lemn, apoi (sau concomitent!) un nostalgic indiciu al "normalităţii", principial incompatibile cu opreliştile şi dirijismul. Azi acest limbaj alcătuieşte o prefaţă a unei lumi, nădăjduim mai bune, care să asigure libertatea nestînjenită a exprimării, dreptul intelectual şi moral de abordare a tuturor temelor dintr-un număr nelimitat de unghiuri, fără a ocoli climatul "gratuităţii". Al. Cistelecan ni se înfăţişează drept un veteran al unui război cîştigat şi un herald al unei epoci care abia se configurează, pe un teren încă plin de obstacole, scufundat în derutante ceţuri. Însă mai există un aspect al personalităţii sale nu mai puţin semnificativ. Criticul de la Vatra e funciarmente un artist, un poet refulat, aşa cum despre unii poeţi (de la Théophile Gautier la al nostru Adrian Maniu) s-a afirmat că sînt pictori refulaţi. Ironia d-sale apare şi ca un reflex al acestei propensiuni artistice, repudiind pedanteria sistemului excesiv, a metodelor despotice, a oricărui soi de déja vu: o voluptuoasă înaintare în necunoscut, o necurmată aventură a comentariului aplicat noutăţii: "Istoria şi teoria literară îşi întind autoritatea pînă asupra zilei de ieri. Opera, însă, ţine de un azi etern". Ca şi: "Erudiţia, ca şi meto