Poate atunci da. Astăzi însă, nu. Au fost momente în istorie în care impostura şi trădarea politică puteau să fie şi inofensive, iar comportamentul celor implicaţi să ne facă - pe cei de ieri sau pe cei de astăzi - să ne prăpădim de rîs. Deşi registrul mentalităţii şi al manifestaţiunilor se înscrie în spaţiul deriziunii - şi atunci şi acum - ridicolul aceluiaşi personaj Necşulescu s-a transformat într-o impostură încrîncenată. Ţărişoara a fost mereu o lozincă. Lui Escu puţin îi pasă. Primordial şi esenţial este doar interesul personal, meschin şi cît un grăunte în raport cu problemele ţării. Politica şi-a avut, oricînd şi peste tot, fanfaronii ei. Dar şi mafioţii.

Puţin după Anul Nou, eu am văzut la Teatrul de Comedie, într-o sîmbătă seara geroasă, un spectacol despre fanfaroni, ...Escu de Tudor Muşatescu, în regia lui Alexandru Dabija. Deşi era imediat după sărbători, sala a fost aproape plină - faţă de alte teatre pe unde am mai bîntuit - şi publicul cu chef. Ca şi actorii, care au lungit spectacolul cu aproape jumătate de oră (!?). Lîngă mine, l-a capăt de rînd, s-au aşezat două tinere de liceu. Una dintre ele s-a dovedit supssserioară şi, oricum, informată. Iniţierea prietenei a început încă dinaintea reprezenteţiei, simplu, cu povestirea piesei. E drept că întrebarea firească nu a fost "ai citit textul?", ci "ai văzut la televizor?". A povesti nu este, după cum ştiţi, cel mai simplu lucru. De aceea, am tras cu urechea să aud maniera în care o face. Totul devenise extrem de complex. Şi subiectul, şi personajele care pendulau cu enormă lejeritate între o variantă a cititoarei despre ...Escu şi alta, tot variantă, despre Titanic vals. Noroc că a început spectacolul. Tînăra de pe scaun a mai fost testată din cînd în cînd de prietena ei din braţe, cu şoapte de genul "ai înţeles?" şi spre a-mi dovedi ştiinţa de carte şi norocul meu că am nimerit lîngă ele