Atunci când nu găsesc explicaţii limpezi pentru felul catastrofal în care e condusă o ţară, politologii vorbesc de incoerenţă". Adică de confuzie, de incapacitate de a pune în acord teoria şi practica. Sau, aşa cum s-a întâmplat între 1996 şi 2000, de inevitabila ciocnire de interese ale mai multor direcţii politice, grupuri sau persoane. Privind retrospectiv, era inevitabil să se întâmple aşa. Absenţa unui program limpede, inexistenţa personalităţilor politice reale în cadrul Convenţiei Democrate, confundarea intenţiilor cu faptele au dus la singurul rezultat posibil.

Între 1996 şi 2000, bănuiala că n-am avea politicieni a devenit realitate. Avem, pe de o parte, oamenii de aparat, gen Iliescu, Miki Şpagă etc. - pentru că n-o să credem că hăis-cea-ul care le ocupă timpul se numeşte politică! Activitatea lor e doar aplicarea postmodernistă a tacticilor, şmecheriilor şi manipulărilor îndelung exersate de vechii tovarăşi stalinişti. Pe de altă parte, avem veleitarii. Veleitari cu vederi autoritarist-totalitare şi veleitari mânuitori de discurs democratic. Dacă în prima categorie intră un Adrian Năstase, într-a doua îşi are un loc privilegiat Emil Constantinescu. Ba chiar şi doamna Zoe Petre, un personaj a cărui enigmă rămâne pentru mine eternamente indescifrabilă: pe cât de spectaculoasă a fost în perioada premergătoare lui 1996 şi pe cât de combativă se înfăţişează în articolele din Ziua", pe atât de (scuzaţi cuvântul!) jenantă, contraproductivă şi catastrofală s-a dovedit în intervalul de exercitare a mandatului său politic.

Bun, să-i lăsăm pe politologi să brodeze pe această temă şi să vedem ce se întâmplă sub ochii noştri. Să observăm, de la bun început, că regimul iliesciano-năstăsiot poate fi învinuit de multe, dar nu de incoerenţă. El e coerent de ne merg fulgii: pe umerii securistimii s-a căţărat, pe umerii securistimii a rămas. Din acest