Ce lucru extraordinar să fii scriitor, ce lucru bun, binefăcător, să fii scriitor şi să nu-ţi pierzi timpul îndoindu-te de tine, cum atît de des fac eu, ci să-l foloseşti pentru a spune adevărul tău, adevăr care, odată spus de un om reprezentativ devine şi al celorlalţi, al celor care de mult ar fi vrut ei să-l spună, dar s-au luat cu treburile, au amînat şi a trebuit să vină scriitorul să arate cum stau de fapt lucrurile. Şi de acum încolo, după ce-au fost scrise negru pe alb, cum vor mai sta? Ce se va întîmpla cu ele după ce au fost spuse?" Scriitorul şi adevărul său reprezintă personajul şi materia volumului Schiţe despre fericire (1987) al lui Florin Mugur; o carte de recitit a unui autor dispărut, uitat pe nedrept: un intelectual fin, de o mare delicateţe, căruia mulţi dintre poeţii noştri de azi îi datorează frumoasele lor volume de versuri. Cartea (în chip bizar nici măcar semnalată în Dicţionarul Scriitorilor Români) cuprinde fragmente de jurnal, cronici literare, schiţe despre fericirea şi nefericirea de a fi în lumea literaturii şi de a se (re)cunoaşte mereu în ipostaza omului de hîrtie, despre spaţiul cărţilor, uneori atît de familiar, alteori, depărtat, jalonînd distanţe ce par irecuperabile, despre oamenii pe care îi priveşte literatura: verbul acesta trebuie, însă, citit în cele două înţelesuri ale sale: scriitorul este omul privit de Literatură, ale cărui fapte sînt, adică, totdeauna supuse acelei instanţe superioare, simţită nu o dată ca un factor "agresor" şi tot el, scriitorul, este omul care priveşte literatura, aceasta fiind unica sa preocupare, viaţa lui obligatorie, el însuşi. Schiţe despre fericire este un titlu care trimite la existenţa scriitorului, prins pentru totdeauna în cercul textului; cartea aceasta, fermecătoare ca un volum de versuri de Florin Mugur şi incisivă ca observaţiile vechiului "cenaclist" Florin Mugur este, totodată, o "arh