La mijlocul lui martie se vor împlini patru decenii de cînd G. Ivaşcu mi-a încredinţat cronica literară a Contemporanului. Am povestit de mai multe ori cum am ajuns, student în ultimul an de facultate, şi după un examen cu profesorul meu, să scriu regulat la cea mai importantă publicaţie culturală a vremii, alături de G. Călinescu, pe care-l imitam cu fervoare, de T. Arghezi, de Al. Piru şi de alte somităţi. Unele detalii ale acestui început de carieră le ţin bine minte. Altele, le-am uitat. Încerc, evocînd, să-mi răspund mie însumi la cîteva întrebări. Privesc înapoi, fără mînie: cu o anume curiozitate calmă şi hotărît dezinteresată.

Îmi este extrem de neclar astăzi cum îmi alegeam cărţile pentru cronică. Nu eram, în 1962, ceea ce se cheamă un cititor de literatură română contemporană. Cărţile româneşti din deceniul al şaselea pe care le citisem se pot număra, cred, pe degetele de la mîini. Nu cunoşteam personal nici un scriitor sau critic, exceptîndu-i pe cei care-mi fuseseră profesori la facultate. Am căutat să profit din plin de asta, ca şi de faptul că locuiam la Cîmpina şi veneam în Bucureşti doar cît să-mi ţin orele la facultate (din toamna lui 1963). Pe G. Ivaşcu îl vedeam rar. Instinctul îmi spunea că e mai bine să-l ocolesc. De cîte ori ne întîlneam, fie şi din întîmplare, îşi "amintea" că n-am scris despre una sau alta din apariţiile recente. Nu mă obliga s-o fac. Îşi dădea probabil seama că, încăpăţînat ca un catîr, şi orgolios pe deasupra, cum eram, n-avea nici o şansă dacă ar fi vrut să-mi impună la ce (sau cum) să scriu. Se mulţumea să-mi sugereze. S-a abătut de la această regulă spontană doar de două-trei ori. Problema mea era că, ignorînd viaţa literară, ignoram şi o mulţime de lucruri care mi-ar fi fost de folos în alegerea cărţilor pentru cronică. Eugen Luca, redactorul de specialitate al Contemporanului, căruia îi înmînam articolele, n