În anul 2001 Paul Miron a împlinit 75 de ani. Aniversare importantă, fiindcă profesorul a făcut multe şi pentru cultura română, şi pentru o seamă dintre literaţii, lingviştii, tinerii, mai puţin tinerii care au avut nevoie de suport moral, financiar, intelectual în atât de îndepărtata, odinioară, Germanie. Aniversare cu atât mai importantă, cu cât, la 75 de ani, profesorul se dovedea (se dovedeşte) a fi un scriitor viu - un prozator, un dramaturg, un poet, un om de ştiinţă în plină forţă de creaţie. Un creator "nou", imprevizibil, trăind, la senectute, o impresionantă reaşezare: a devenit un important prozator, dramaturg, memorialist. Are rubrici permanente în mai multe reviste din România, publică 2-3-4 cărţi pe an - cărţi surprinzătoare pentru "clasicul" care e: volume noi, de o prospeţime stilistică, de o vitalitate a imaginarului, cum rar cunoscuse literatura română. Sau cunoscuse doar în cazurile ei ferice.

Sperăm că aceste rânduri prefaţează aniversări mult mai bogate în mesaje din partea cărturarilor români care îi datorează măcar câteva drumuri în Germania, în anii în care acest lucru părea imposibil. Pregătite să întâmpine cu surle şi trâmbiţe toate felurile de aniversări, de la cincizeci la nouăzeci de ani, să-şi sărbătorească mult amânatele personalităţi ale exilului, revistele, televiziunile, radio-urile îl uitau pe unul dintre cei mai dinamici literaţi ai exilului românesc.

Cred că unul din motivele lipsei de atenţie nu e legat de tradiţionala insensibilitate a românilor faţă de personalităţile lor aflate la oarecare depărtare, ci de o lipsă de interes în administrarea operei de "artist". Ca orice mare personalitate a lingvisticii, Paul Miron şi-a lăsat pe planul al doilea participările la "viaţa literară". Nici el şi nici ceilalţi nu le-au acordat cuvenita preţuire. Nici una dintre cele douăsprezece cărţi de literatură apărute du