Filmele de week-end sînt poveşti. Mai mult sau mai puţin reuşite, însă poveşti în toată regula. Beneficiază de eroi neînfricaţi, de aventuri palpitante (unele) sau numai extravagante (altele), de puzderie de arme/aparate care mai de care mai sofisticate ce au luat locul minunilor îndeplinite de zîne în poveştile clasice. Şi, nu în ultimul rînd, de nelipsitul final în care eroul pozitiv învinge, binele triumfă şi toţi trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. În plus poveştile cinematografice contemporane au şi o altă calitate, aceea de a putea fi consumate în două ore de proiecţie. Omul modern pare a nu mai rezista o săptămînă spre a afla deznodămîntul/rezolvarea unei acţiuni, astfel încît preferă cărţii o peliculă care nu îi va solicita propria imaginaţie (de vreme ce imaginile îi sînt servite de-a gata şi chiar dincolo de aşteptări), care îl menţine pasiv în scaunul de cinema (nu trebuie să întoarcă paginile cărţii ori să-şi amintească pagina la care a rămas spre a continua lectura), care, în sfîrşit, îl va asigura de stabilitatea lumii atîta timp cît poveştile au rămas aceleaşi dintotdeauna.

Spre deosebire de Harry Potter şi piatra filozofală care a constituit mai degrabă o introducere descriptivă în lumea vrăjitorilor, o prezentare a eroilor într-o manieră oarecum lipsită de vervă, Harry Potter şi camera secretelor plasează în prim plan confruntările celor trei prieteni cu situaţii deosebite. Astfel încît în această nouă peliculă aventura, acţiunea propriu-zisă predomină în detrimentul atmosferei, al coeziunii interne a naraţiunii în ansamblu. Dacă primul film era centrat excesiv pe refacerea amănunţită a sumedeniei de elemente fantastice şi pitoreşti ce constituiau farmecul şcolii de magie Hogwarts, cel de-al doilea pare a fi mai mult o goană după acţiune, după întîmplări neaşteptate. Un asemenea dezechilibru provine şi din diferenţa între timpul al