- Editorial - nr. 15 / 23 Ianuarie, 2003 La 15 ianuarie, romanii de pretutindeni au sarbatorit ziua venirii pe lume a celui pe care Constantin Noica il definea ca "omul deplin al culturii romanesti", care este Mihai Eminescu. Fascinati in fata versului de geniu, neglijam acestei mari constiinte a neamului romanesc dragostea manifesta fata de tara, militantismul fara margini, de dimensiuni aproape similare, pentru propasirea si marirea tarii sale. Cu Bucovina, rapita de austrieci (1775), cu Basarabia, smulsa de catre rusi (1812), cu Transilvania, subjugata de austro-ungari (din 1867 fiind anexata de catre regatul Ungariei), Eminescu nu putea ramane indiferent la drama poporului sau. Bun cunoscator al originii si istoriei romanilor, dar si ale altor popoare, marele poet a vazut in Mica Unire de la 1859, de la infaptuirea careia se implinesc maine 144 de ani, licarirea de speranta, inceputul rasaritului de soare pentru infaptuirea unirii romanilor, de la Nistru pan' la Tisa. Fara a fi un exaltat, Eminescu si-a dat seama de enorma dificultate a acestui drum, angajandu-se sa depuna o munca de Sisif, cu pana sa pentru a-si determina si convinge contemporanii de necesitatea angajarii in aceasta enorma batalie, folosind versul plin de indemn drept arma si scut pentru infaptuirea acestui ideal. Asadar, Geniul pustiu n-a ramas "nemuritor si rece" la soarta tarii lui. Mediul austriac de la Cernauti, unde si-a petrecut primii ani de scoala, il familiarizeaza suficient cu ceea ce inseamna impilare si dominatie straina, experienta pe care si-o intregeste trecand muntii in Transilvania, in periplul sau spre Blaj (1866). Iata ce le spunea celor doi seminaristi cu care a impartit hotelul "La calul balan" din Targu-Mures, cel care avea doar 16 ani: "Sunt manat de dorul fierbinte de a putea vedea Blajul, de unde a rasarit soarele romanismului", iar odata ajuns in varful Hulei, d