Ca-n fiecare dimineata m-am ingrijit, inainte de toate, de o cafea tare. Cafeaua e buna chiar si pentru cei care nu-s inzestrati cu harul micilor tabieturi. Alunga paianjenii ce si-au intins, peste noapte, panzele prin mintea ta. In timp ce deliciosul insecticid imi aluneca pe gatlej, ideile incepura sa palpaie, sa se intinda, sa scoata nasul dintre cearsafuri, sa bajbaie dupa papuci. Le-am scos la inviorare, le-am pus sa execute cateva ture prin meandrele concretului, sa bage niste genuflexiuni cu factura de telefon deasupra capului si sa execute niscaiva flotari cu satul global in spinare. Fara sa le fortez, sa risc vreo intindere de muschi sau o rupere de ligament. Usurel. Doar cat sa aiba conditia fizica optima pentru un editorial de provincie. Savuram, incantat, ultima inghititura de cafea si gaseam ca aveau o forma excelenta. Apoi, din senin, inima mi-a sarit afara din piept: fundul canii era plin cu zat. Poate suna plictisitor, dar eu cu cafeaua am niste idei fixe pe care le recomand si altora cu strasnicie: printre altele, nici un firicel de zat in cafea. Cand am vazut fundul canii acoperit cu molozul acela negru am stiut ca-i un semn rau: gata cu elefteria! Nu stiu de unde vine fervoarea celor ce-si cauta-n zatul cafelei destinul. Dupa mine viitorul e neaparat alb ca hartia, un teanc de foi pe care le vei scrie candva, la timpul lor. Asa ca zatul de pe fundul canii nu poate prevesti nimic bun. E ca si cum cineva a inhatat inaintea ta foile alea si s-a apucat sa insire pe rupte ce-ai avea de facut si de dres. E ca si cum editorialul, de pilda, ar fi fost scris in timp ce dormeam iar singura mea osteneala ar fi sa-l transcriu si sa il semnez. Nu-i un sentiment prea grozav, normal. Editorialul, in felul sau, e un monument in miniatura inchinat libertatii de expresie. Bine, poate nu chiar un monument, din lipsa de spatiu. Dar macar o statueta de Tanagra. Un bibe