De sensibilitatea mult exagerata a scriitorului roman fata de orice „stimul“ venit din afara am avut ocazia sa ma conving inca o data citind raspunsul „indirect“ (fara trimitere la nume) pe care Mircea Mihaies il da unui pasaj dintr-o apreciere a mea facuta intr-un interviu din revista 22, aparut in ultima luna a anului trecut. Imi manifestam acolo un fel de regret ca destul de multi scriitori importanti au trecut imediat dupa 1990, care partial, care definitiv, din spatiul literaturii in cel al analizei si comentariului politic. N-am afirmat nici o clipa ca ar fi fost preferabil ca scriitorii in cauza sa nu fi facut acest pas. Dimpotriva. Mi se parea insa ca acest abandon, in care daca literatura nu a disparut cu totul din preocupari, atunci ea a devenit o activitate secundara, nu e deloc spre binele culturii noastre aflate de multa vreme – precizez asta acum – intr-o continua deriva, bolnava de sentimentul disparitiei din peisaj a cartilor valoroase si a autoritatii critice si tratata chiar si de cei care-i depling soarta ca o Cenusareasa prea putin demna de atentie.

Tot acolo, in cadrul acelui interviu, faceam si observatia ca in momentul de fata Romania are nevoie de atitudini si opinii pragmatice (si constructive exact in sensul acestui pragmatism), nu de iesiri pamfletare excesive. N-am contestat nici o clipa nevoia spiritului polemic, datoria scriitorului de a infrunta puterea si a nu se supune aberatiilor ei decizionale, n-am pledat pentru indiferentism si obedienta sau pentru acceptarea tacita a autoritarismului politic. Am amintit numele lui Mircea Mihaies (in opozitie cu cele ale lui Stelian Tanase si Emil Hurezeanu, pe care ii consider niste analisti politici obiectivi si eficienti) exact in acest context, cu regretul ca semnatura sa critica e tot mai putin prezenta in spatiul nostru literar.

Pe de alta parte, modul in care Mircea Mihai