Andrei PENIUC
Un animal mic
Editura Pontica, Colectia „Euridice“, Constanta, 2002, 80 p., f.p.
Exista o noua generatie de poeti – bucuresteni – despre care se stiu putine lucruri, din motive bine intemeiate. O data, a disparut cenaclul de la Litere, al lui Mircea Cartarescu. Apoi, unii dintre foarte tinerii autori de poezie nu sint neaparat literati. Ei nu consuma si asimileaza modelele poetice consacrate de generatiile optzeci sau anterioare, nici de asa-intitulata generatie 90 (care aparuse oricum prea tirziu pentru ca notiunea de „generatie“ sa mai poata fi justificata de contextul socio-cultural). Mi se pare importanta o discutie despre configurarea unor poetici alternative, la adapost de solidaritatea de grup sau/si ideologica, cu savoarea lor pierduta astazi. La fel, despre apetenta criticii actuale pentru preparate de ultima ora. Pentru ca poetii de 20 de ani se formeaza astazi fara maestri, la nici o scoala consacrata.
Unul dintre ei este Andrei Peniuc, student la Drept, debutant la Editura Pontica. Un animal mic este numele unor poezii, al unui personaj poetic si al unei reprezentari sensibile. Este sugestia unei poetici izolate de ceea ce s-a propus pina acum in poezia romaneasca a ultimelor decenii. Nici un text teoretic nu argumenteaza poezia lui Andrei Peniuc, noua, dar nu intr-atit de noua incit sa nu putem detecta aici influente. Nu de revolta sociala e vorba, ci de explorarea unui spatiu al sinelui marcat de, vorba lui Guenon, domnia cantitatii. Poezia lui Andrei Peniuc se resimte de la ingenuitatea sofisticata a lui Razvan Tupa, de la minimalismul lui Gelu Vlasin, de la imageria tehno a lui Victor Nechifor, poate. Dar, mai mult, ea descrie traseul individului ca “animal mic“ intr-o societate individualizanta, scindanta, a spectacolului grotesc si a simulacrului. Nu stiu daca poetul i-a citit pe Baudrillard
