Am găsit din întîmplare (în L'Espresso din 8 februarie 2001) o recenzie la noul dicţionar Skira al arhitecturii secolului XX. Autorul recenziei - Enrico Arosio - nu discută substanţa acestui dicţionar, printre cele mai bune din lume (MacMillan este însă un concurent serios). El se limitează la a comenta faptul că, din numărul de pagini atribuit fiecăruia dintre arhitecţii comentaţi în dicţionar, se poate alcătui un top neoficial al dicţionarului. Cu alte cuvinte, dacă am urmări acest top, am avea, poate, extrasă şi interpretabilă, o "ideologie" a lui. Dacă mai menţionăm că editorul volumului este V.M. Lampugnani, binecunoscut teoretician italian (profesor şi decan la arhitectura politehnică din Zürich, editorialist în Domus), vom înţelege de ce colegii lui la împărţit faima sînt nume consîngene precum K. Frampton sau Vittorio Gregotti (ambii oaspeţi de seamă şi ai Facultăţii de Arhitectură de la Bucureşti, Frampton a fost şi preşedintele juriului la răposatul concurs Bucureşti 2000, în 1995-6). Lampugnani aparţine aceleiaşi familii spirituale cu cei doi: el scrie despre dezvoltarea durabilă, împotriva arhitecturii efemere, pentru reciclarea caselor vechi (am numit aici conversiile), împotriva arhitecturii care se lasă manipulată, agent al globalizării; în favoarea identităţii locale & regionale. Să nu ne mirăm deci de "locurile" importante obţinute în top de Scarpa, Rossi, Terragni, Giorgio Grassi (şi Tessenow, mentor atît pentru Speer, prezent în dicţionar şi el cu - doar! - 43 de rînduri, cît şi pentru Grassi, dar invocat şi mai ales urmat pentru calităţi diferite ale operei sale excepţionale, dar prea puţin ştiute peste hotare şi căreia Germania i-a dedicat pavilionul său de la Bienala de Arhitectură din 1991), iar pe plan internaţional de Oriol Bohigas (contra Frank Gehry, bunăoară), de Peter Zumthor sau Herzog şi De Meuron (contra Krier, favoritul Prinţ