"Ceva o fi cu casele astea bîntuite", zic eu ţintuit de uşoară spaimă, îmi salt rucsacul în spate şi nu mă încumet să plec, nu mă pot despărţi de liniştea apăsătoare a coridorului, de tăcerea asta în care aştept parcă să aud bodogănituri, trosnete, scîrţîitul scării. "O fi ceva, dacă şi aici se întîmplă asemenea lucruri, în plină civilizaţie", murmur şi intru, în cele din urmă, în studio... nu e nimeni, pustiu, camera cea mare e curată şi învăluită în penumbră, afară, dincolo de geamuri şi de stucaturi, se agită mesteacănul uriaş din curtea casei vecine; dinspre pădurile din spatele castelului se năpusteşte peste cercevelele geamurilor, prin gangurile vechi, un vînt năprasnic, cu stropi mărunţi şi rare fulguiri de lapoviţă. "Să nu scoţi cîinele din casă", zice o veche expresie românească despre asemenea dezlănţuiri vrăjmăşeşti ale vremii; privesc atent în jurul meu, "nu e nimeni", repet, şi pe urmă pricep amuzat absurdul constatării: "În fond, chiar aşa, cine ai vrea tu să fie aici?". Pe chip îmi alunecă un zîmbet aiuritor, "mai ai puţin şi o să ajungi ca bătrînii aceia care vorbesc singuri prin staţiile de U-Bahn şi de S-Bahn", îmi spun amuzat. Desfac proviziile din rucsac: Joghurt, toilette-papier, brînzeturi mai mari şi mai mici, cafeaua Dalmayr Standard, le aşez, care în frigider, care altfel şi altundeva, adică pe rafturile unui mic dulap de bucătărie. Mă învîrt de cîteva ori prin pustietatea odăii, mai mult aşa, ca să am ce face, pe urmă mă prăbuşesc pe scaunul ergonomic, cu rotile şi dispozitiv de ridicare din faţa calculatorului, stau aşa prostit de linişte, de pustiul zilelor începutului de an: "Ehe, au curs rîuri de şampanie şi au explodat minunate artificii pe sub Poarta din Berlin, pe la New York şi poate că şi la Radna, precis că şi acolo au băut şampanie şi au avut beţe de-astea cu tuburi colorate din carton şi le-au dat foc, le-au încălzit la lu