Billy Wilder - omul care ne-a lăsat, printre alte plăceri ale vieţii, Unora le place jazzul - spunea că "filmele ar trebui să fie ca nişte parcuri de distracţii". Pentru Werner Herzog - omul care ne-a lăsat, printre alte cicatrici, Aguirre, biciul lui Dumnezeu şi Fitzcarraldo - numai de distracţie nu poate fi vorba; e vorba despre oameni nebuni care se afundă în junglă, ca să facă filme despre alţi oameni nebuni, care s-au afundat în junglă. Wilder - un realist - descria rolul regizorului ca pe o combinaţie între "un poliţist, o moaşă, un psihanalist, un lingău şi un ticălos". Pentru Herzog - un vizionar - regia e mai curând o combinaţie de pact faustic, osîndă ispăşită într-una dintre bolgiile mai nasoale şi călătorie iniţiatică - preţul vizelor variind între un deget smuls şi un picior tăiat. (Costurile pot oricînd să crească. Degetele şi picioarele pot să aparţină oricărui membru al echipei de filmare, iar pierderea lor înseamnă, din punctul de vedere al lui Herzog, un "incident". Tot de un incident e vorba şi atunci cînd un elicopter se prăbuşeşte în timpul filmării şi cei dinăuntru reuşesc să scape - "unii dintre ei cu răni grave, fireşte". Fireşte.) Billy Wilder a mai spus că, pentru el, fericirea este munca alături de actorul Jack Lemmon. Cît despre Herzog, bănuiesc că se simţea foarte aproape de fericire atunci cînd pornea la drum de noapte, hotărît să dea foc locuinţei lui Klaus Kinski - cu actorul înăuntru. Cei doi au făcut împreună cinci filme. Toată povestea se află în documentarul Cel mai drag duşman al meu: Klaus Kinski (1999), care a inaugurat medalionul Herzog de pe TVR Cultural. Ce bucurie, după toate making of-urile acelea în care artiştii sînt veşnic ocupaţi să ofere banalităţi încă şi mai amabile decît cele pe care le primesc - ce bucurie, să afli părerile lui Kinski despre "brutalitatea, insensibilitatea, grandomania, lipsa de talent a lui