U nii scriitori ard scrisorile pe care le scriu. Uşor de spus, mai greu de făcut, căci scrisorile le trimiţi altora şi, înainte de a le arde, trebuie să le capeţi înapoi. În unele cazuri, asta implică mii de persoane cărora nici nu-ţi mai aminteşti să le fi scris vreodată. Scrisorile de care îţi aminteşti sînt cele adresate persoanelor care contează şi sînt, într-un fel, de mai mic interes, căci în spatele lor pîndeşte Literatura. În cea mai mare parte, scrisorile scriitorilor sînt despre bani, Operă, şi bani. E deprimant uneori să citeşti nesfîrşite milogeli pentru cîţiva bănuţi de la prieteni, editori sau admiratori, dar e şi amuzant, şi instructiv. Să-l luăm pe Gregory Corso, poet, spirit liber şi tapagiu notoriu, scriindu-i, la 1959, din New York lui Willis Barnstone: "Vreau să scap din acest desen animat cu Ciocănitoarea Woody; poţi tu să convingi Wesleyan să-mi dea 200 de dolari? Par eu ca unul care citeşte pentru mărunţiş? Nu. Dar vreau să scap şi probabil că am să fac rost de bani, de la oarecine; sub ameninţarea nebuniei etc., etc. Pentru noi, voyeur-iştii vremurilor mai dincoace, e foarte interesant: întîi şi-ntîi, "200 de dolari" era foarte mult pentru o lectură de poezie în 1959; apoi, Corso se simte (sau pretinde că se simte) prost cerînd bani (rămăşiţe ale mahmurelii romantice conform căreia "poezia trebuie să fie gratis"); şi, în al treilea rînd, banii nu sînt pentru chestii frivole, cum ar fi, să zicem, drogurile sau mîncarea, ci pentru a scăpa din New York-ul lui Woody, un loc care nu i se mai potrivea poetului. Aici, prezumţia deasupra oricărei îndoieli este că poetul trebuie să se mute în căutarea unor noi surse de inspiraţie de îndată ce seacă cele vechi. În 1962, Corso îi scrie lui Judith Schmidt: "Două lucruri, întîi că cecul de care spuneai că l-ai trimis prin American Express din Paris n-a ajuns niciodată. Poate că American Express mi-o