Pe bătrînă am aşezat-o pe bancheta din spate. Răsufla greu, cu ochii abia deschişi în retrovizor. Îi puteam vedea sutele de riduri de pe faţă, lăsate acolo de fiecare prăşit, de fiecare drum la fîntînă, dar mai ales de soarele fiecărei veri, care - bizar miracol - reuşeşte să ajungă şi la feţele celor care muncesc cu ochii în pămînt... Pînă la spital aveam 50 de kilometri, pe un drum de zăpadă bătătorită. Dar nu asta era cea mai mare grijă. Mi-era frică să nu moară în maşină. A doua spaimă, mai mică, însă la fel de insistentă, era să nu-mi murdărească bancheta din spate cu cine ştie ce... Cu toate că aveam pregătită o pungă de la Metro tocmai pentru o asemenea eventualitate neplăcută. Femeia era o vecină, căreia i se făcuse rău în ziua de Crăciun. Aici trebuie să vă spun că, în satul meu, doctorul de oameni e puţin mai bun decît un vraci, în sensul că nu te pune să faci sacrificii umane, însă nici nu te face bine decît din întîmplare. Iar în cazul femeii, norocul pe care se baza medicul se apropia de final. De obicei, astfel de situaţii se rezolvă repede în mediul rural, fără întrebări şi după principiul "n-a avut zile, dom'le!". Era, de fapt, şi soluţia pe care o contempla - ca la televizor - şi familia. Totuşi, am decis s-o duc la spital, unde am plecat împreună cu fiul ei. Nu părea speriat. Nici măcar mişcat. Şi, de fapt, nici nu era convins că spitalul e o idee chiar aşa de bună. Pe drumul pînă la oraş, vreo oră, nu s-a uitat nici o clipă spre bancheta din spate, unde mama lui, cu ochii închişi, nu putea să se hotărască dacă e cuviincios să moară în maşina domnului de la oraş. Ajuns şi el la pensie, băiatul deja bătrîn mi-a povestit de toate: de la mersul business-ului agricol (are un tractor cu care mai ara pentru clienţii din sat) şi pînă la tăierea porcului amînată pentru după Crăciun din motive religios-practice ("altfel n-am fi reuşit să ţinem postu