Legea accesului la informaţiile publice face parte dintre ideile acelea pe care le afli şi îţi dai o palmă peste frunte: era atît de simplu, de ce nu mi-a venit mie? După ce afli cam despre ce este vorba, ţi se pare atît de simplu încît te miri de ce nu există deja. Ce poate fi mai potrivit principiilor democratice decît ideea ca instituţiile publice să funcţioneze la vedere, ca într-o clădire de sticlă, iar cei care dau banii să se poată uita cînd trec pe acolo. Deşi e logică, ideea a venit destul de tîrziu. Există principii democratice mult mai vechi, de exemplu separarea puterilor în stat a fost inventată ca atare încă de acum cîteva secole, de un francez şi pusă în practică tot în acea epocă de americani. La fel independenţa justiţiei, un alt principiu vechi, cam nepus în practică, e adevărat. Dar ideea ca informaţiile publice să fie declarate chiar publice printr-o lege ţine de secolul al XX-lea, este o idee apărută prin America şi răspîndită ulterior prin ceea ce politologii numesc al treilea val al democraţiei: Portugalia, Grecia, America Latină şi vîrful de val de după căderea comunismului. Ca şi în SUA, adoptarea unor legi ale accesului la informaţii a venit ca reacţie la o mare dezamăgire. Oamenii au constatat cu surprindere că instituţiile democraţiilor nu funcţionează mai bine doar pentru că sînt democratice. Birocraţia tinde să funcţioneze în virtutea inerţiei. De aici adevărata miză a accesului la informaţii: controlul. O birocraţie controlată este o birocraţie mai eficientă. Şi cine o poate controla? S-a crezut multă vreme că politicienii, dar răspunsul era parţial adevărat. Ne dăm palma cuvenită peste frunte şi reinventăm principiul: cel mai eficient control este cel exercitat de cumpărător, aşa spune economia, de ce nu ar fi birocraţia controlată de cumpărător, adică de cel care dă banii, adică cetăţeanul. Aceasta este toată filozofia . Ce îl