Zilele acestea s-a împlinit un an de cînd ultima mea brichetă Zippo mi-a intrat în buzunar, drept care pretextul a scăpărat instantaneu. O astfel de brichetă e un lucru mai curînd curios, la drept vorbind: dincolo de faptul că Bruce Willis mai aruncă cu ea în aer avioane pline de kerosen şi de terorişti, o Zippo e ceva mai zgomotoasă decît altele (face clac-ţac şi asta o individualizează) şi e greuţă în buzunar - buzunar care deseori, din cauza ei, miroase nu tocmai grozav, a benzină. Povestea a început în 1932: George G. Blaisdell, june inginer din Bradford, Pennsylvania, a făcut pariu la o bere că va produce o brichetă pe care să n-o poată stinge vîntul. De fapt, a cumpărat patentul unui austriac (incapabil să prevadă ce pierde...), a redesenat liniile carcasei şi cam asta a fost. Numele a picat şi el: în aceeaşi vreme, un alt produs nou entuziasma pe americani - fermoarul, the zipper; lui Blaisdell i-a plăcut cum sună şi a decis că bricheta sa se va chema Zippo. A mai decis şi că ea va fi garantată pe viaţă de producător - idee care, sub forma Friends for a Lifetime, între timp a devenit logo. Brichetei i-au priit foarte bine războaiele: şi cel de-al doilea mondial, şi cel din Coreea, şi cel din Vietnam - atît de bine încît aproape fiecare soldat american avea în buzunar o brichetă primită cadou, ce purta încrustate în oţel cîteva cuvinte de la părinţi sau de la logodnică; atît de bine, încît Blaisdell aproape că şi-a pierdut şi numele: Ernie Pyle, unul dintre cei mai celebri corespondenţi de război americani, l-a numit în 1943 "Mr. Zippo" şi cam aşa a rămas. Azi, la 70 de ani de la lansare, afacerea este condusă de a treia generaţie a familiei. A fost ceva scandal cînd s-a aflat că nici unul dintre urmaşii lui Blaisdell nu fumează, dar purtătorul lor de cuvînt a convins lumea că, în fond, ideea de a asocia bricheta de ţigară e doar un automatism de gîndir