Într-o carte publicată la sfîrşitul anilor '80 în Suedia (Symbols of Power, coordonată de C. Arvidsson şi L.B. Blomquist), unul dintre autori, A. Fogelklon, avea următoarea revelaţie metodologică: legile sovietice trebuie considerate în primul rînd simboluri, ornamente ale puterii, şi abia în ultimul rînd texte ce merită citite. Aşa încît ar fi mai nimerit, decît să pierdem timpul cu lectura căznită, printre rînduri, a maculaturii legislative sovietice, să apelăm la antropologie sau semiotică pentru a vedea cum funcţionau lucrurile în fapt. Pare o revelaţie la îndemînă, numai că au avut-o doar cîţiva analişti ai regimurilor comuniste şi asta destul de tîrziu. Sistemul sovietic a ştiut să întreţină pasiunea occidentală pentru studiul limbajului decenii la rînd, obosind minţile sclipitoare ale cîtorva generaţii de sovietologi cu tone de texte ilizibile. Deşi am trecut prin comunismul pe care îl moştenim, deşi trăim de 13 ani în România reală, deşi realitatea ne contrazice cotidian, uneori cu discreţie, alteori brutal, o luăm de la capăt cu iluziile. Pentru noi, cei naivi, Legea liberului acces la informaţii publice (LAIP) este ceea ce pare - un text ce se cuvine citit cu atenţie şi aplicat întocmai în instituţiile întreţinute din bani publici. Cei puşi s-o implementeze sînt infinit mai relaxaţi. Lor le-a fost clar din capul locului că Legea 544 nu este altceva decît un decor, un frumos alibi în faţa societăţii civile, a Europei şi a democraţilor din toate ţările. Participînd la monitorizarea făcută de Societatea Academică din România, acesta a fost lucrul care m-a frapat cel mai tare: discrepanţa dintre atrăgătoarea coregrafie organizată de Ministerul Informaţiilor Publice pentru punerea în scenă a aspectuosului ornament ce este Legea 544 şi funcţionalitatea sa minimală. În foarte multe din instituţiile din Moldova, colindate de mine sau de operatorii pe care i-