"Şi ce dacă-i lege? Să fim serioşi, domnişoară!" Şi înaltul reprezentant al unei respectabile autorităţi publice din Constanţa se lasă în scaunul său managerial. În faţa sa, monitorul - omul trimis să verifice cum funcţionează legea liberului acces la informaţii - înghite în sec. Nu făcuse decît să ceară ceea ce legea îi ofera ca drept - bugetul de venituri şi cheltuieli al instituţiei, document care trebuie făcut public din oficiu. La un an de la intrarea ei în vigoare, legea este încă o realitate predominant juridică, nu şi una practică. Există pe hîrtie, o cunosc cîţiva oameni, o aplică încă şi mai puţini - dar nu face parte din filosofia noastră domestică. Şi dacă m-ar mistui pulsiuni clasificatoare, aş spune că poţi caracteriza oamenii după modul în care se raportează la acest document esenţial oricărei dezanchilozări sociale. Vin, întîi şi întîi, "activii" legii - cei care o cunosc, care o împing, o urnesc şi o proptesc acolo unde stă să cadă. Găsim în această categorie activişti ai societăţii civile, vreo cîţiva parlamentari (din opoziţie) şi cam tot pe atîţi funcţionari din Guvern - că nu degeaba avem un Minister al Informaţiei Publice. Lor li se adaugă - şi mă bucur că pot scrie acestea - angajaţi din administraţia publică, oameni în general (dar nu exclusiv) tineri, care văd în lege modul normal de a funcţiona, datoria lor de serviciu. Aceştia fac publicul admirabil al cursurilor de perfecţionare, al sesiunilor de training, al dezbaterilor publice. Sînt oameni pentru care legea creează probleme concrete şi care caută ajutor - amical sau profesional. "Ce sînt eu: purtătorul de cuvînt al primăriei sau al primarului?" - iată o dilemă hamletiană care sclipeşte către lume faţete legale, administrative, etice şi personale. A negocia între etica profesională - care îţi cere să dai în vileag matrapazlîcurile celor de care depinde salariul tău - şi instinctu