L-am văzut la televizor în discuţii politice, istorice, ştiinţifice. Are eleganţă, distincţie, fineţe, demnitate, inteligenţă şi umor. Noi nu ştim - eu, cel puţin, nu ştiu - să conturăm o siluetă de aristocrat într-o nuvelă, într-o piesă, într-un simplu portret. Nu ştim să-l vedem din interior; putem, cel mult, să ne jucăm în poante stereotipe. L-am văzut pe Constantin Bălăceanu-Stolnici la remarcabila emisiune a Eugeniei Vodă, "Profesioniştii". Are o barbă ca o dantelă fină. A trecut prin cele mai înalte foruri ştiinţifice. A vorbit, în emisiune, despre familie, despre viaţă, dar şi despre şicanele îndurate din partea puterii comuniste - cu zîmbetul pe buze, aşa cum a zîmbit, probabil, şi atunci. N-a înjurat niciodată la volan, acolo unde tot omul simte nevoia să rupă, măcar pentru o secundă, orice convenţie socială, n-a intrat în francmasonerie - "am fost profund implicat în biserica ortodoxă oficială (...), sînt incompatibile (...), pentru alţii nu au fost incompatibile". A făcut o (a doua) căsătorie cu o fată
care provenea din societatea celor simpli şi au fost fericiţi. Asta nu i s-a părut o incompatibilitate. Aristocraţie democratică. De altfel, e liberal. Bătrîneţea nu l-a atins: e vesel, are mintea limpede, tînără ca şi trupul subţire, de dansator, pe care parcă l-a purtat în paşi de vals prin saloanele elegante de azi. Şi l-am văzut în aceeaşi zi, tot la televizor, pe Humphrey Bogart, într-un film unde el - gangsterul din atîtea pelicule poliţiste, tipul dur, dar nu crud, grav, cu gesturi hotărîte, care rîde rar şi nu se bucură nici cînd e nevoit să împuşte pe cineva - era un aristocrat care, ca într-o poveste modernă, se îndrăgosteşte democratic de fiica şoferului de la întreprinderea lui. L-am văzut în zorii zilei (fiindcă nu-l putusem vedea în toiul nopţii) pe omul de ştiinţă nobil, care s-a îndrăgostit de o fată fără sînge albastru. Şi l-am