Am plecat în mica excursie spre Teatrul Naţional din Iaşi cu speranţe. Că premiera cu A douăsprezecea noapte de William Shakespeare (tradusă de Mihnea Gheorghiu) va fi o reîntîlnire fericită cu regizoarea Beatrice Rancea după cîţiva ani în care n-am mai văzut nimic făcut de ea şi am primit doar ecourile colaborărilor ei fructuoase din Ungaria. Faptul că scenograful Helmuth Sturmer a acceptat să lucreze cu ea, mi s-a părut un gir moral şi profesional pe care n-aveam dreptul să nu-l iau în seamă. Am mai înţeles că în distribuţie sînt implicaţi şi cîţiva actori tineri şi eram curioasă să-i cunosc (Apropo. N-am reuşit să aflu mare lucru despre ei nici de pe scenă, nici din caietul-program. Nu ştiu dacă sînt studenţi sau absolvenţi ai şcolii de teatru din Iaşi şi la clasele căror profesori. Aceste informaţii sînt utile oricărui spectator care citeşte sau răfoieşte programul unui spectacol.). Nu în ultimul rînd, ştiam că directorul Ioan Holban s-a zbătut ceva ca totul să se termine cu bine, să aibă miză, sare şi piper. Nu întotdeauna punctele noastre de vedere asupra spectacolelor de la Iaşi au coincis. De multe ori însă l-am simţit sincer interesat de o părere, deschis unui dialog, chiar dacă nu mereu i-a picat bine ce a citit sau a auzit. Asta mi s-a întîmplat şi cu colegii mei de la Iaşi sau cu actorii Sergiu Tudose şi Petru Ciubotaru, pe care îi stimez şi îi apreciez. Cam acestea sînt cîteva motive pentru care am plecat la premieră. A existat, de la început, o codiţă de drăcuşor care mi-a creat o nelinişte faţă de această montare. Mai precis, un nume venit din lumea modei. Nu este prima dată în istoria teatrului cînd se întîmplă asta. De regulă însă, experienţele de acest gen de la noi nu s-au dovedit o izbîndă. “Poţi să ştii?,” m-am întrebat fără prejudecăţi pe drumul spre Iaşi. În tren, imaginilor care se succedau în realitatea de dincolo de geam li se adăugau cele d