Urmărind emisiunile diferitelor televiziuni la doisprezece ani de la răsturnarea lui Ceauşescu, mi-a fost dat să văd mult prea des persoane care în "epoca de aur"rivalizau în acte de adulaţie şi servilism: poeţi care cântau conducătorul şi marile realizări, istorici care elogiau programul de distrugere a satelor şi-l descriau pe Burebista visând la instaurarea comunismului pe pământurile “româneşti”, scriitori care se extaziau în faţa “ideilor novatoare” ale cuplului prezidenţial, pictori care îi zugrăveau pe cei doi potentaţi pe fundaluri albastre, diafane. Şi văzându-i pe aceşti adulatori defilând imperturbabili pe micile ecrane, de multe ori explicând şi cât de cumplit au fost ei persecutaţi şi în vremea dictaturii, mi-a revenit în minte o poveste veche de vreo două mii de ani pe care am mai spus-o, dar pe care simt nevoia, dată fiind actualitatea ei, să o reamintesc.

La Roma în secolul I d. Cr. se afla un poet foarte înzestrat, nu mare poet căci îi lipsea dimensiunea metafizică, pe numele său Marţial. Se născuse în Hispania în municipiul Augusta Bibilis cam în anul 40. După studii în regiunea natală soseşte în anul 64 în capitala imperiului. Nu ştim mare lucru despre viaţa sa până la începuturile domniei lui Domiţian. Atunci, el devine un răsfăţat al sorţii; pe lângă reputaţia literară pe care i-au asigurat-o epigramele scrise cu mult talent, protecţia împăratului i-a permis un nivel de viaţă invidiat de mulţi. El este unul din poeţii de curte, proslăvindu-l în termeni nedemni de o fiinţă morală pe ultimul reprezentant al dinastiei flavilor. Or, Domiţian, după începuturi promiţătoare când guvernase în chip liberal, aşa cum făcuse tatăl său Vespasian şi fratele său Titus, se metamorfozează repede într-un tiran: delatorii, categorie care se estompase în timpul predecesorilor, revin în forţă pe scena romană; cenzura imperială îşi face cu brutalitate simţită pr