Vedeam cîndva în meseria de scriitor, printre altele, şi un mod de a te justifica din punct de vedere social. Îmi asumam astfel condiţia unui ins care produce literatură. Presimţeam totodată că nu-i departe vremea cînd va trebui să-mi depăşesc această condiţie şi uite că mi se ivi o ocazie nesperată: Scriitorul român nu se vinde, nu-l citeşte nimeni, mi se spunea prin edituri, ca răspuns la pretenţia deplasată de a fi plătit pentru munca mea. Atunci de ce-l mai publicaţi? Las la o parte faptul că n-aş fi avut cum să capăt un răspuns satisfăcător la întrebarea asta de la cei care se folosesc într-un fel sau altul, de scriitorul român, adepţi ai legilor economiei de piaţă într-o ţară a fărădelegii, care te învaţă să trăieşti spunîndu-ţi că nu se poate trăi din scris şi fără îndoială că au dreptate. În România acestor vremuri nu se poate trăi nici din cizmărie sau strungărie şi-n general din nici un fel de muncă cinstită. Practic, nu am în faţa cui să mă justific. Deja îmi depăşisem condiţia descoperind că nu m-a frămîntat vreodată din cale-afară cine-mi citeşte unele fraze sau pagini, eventual o carte în întregime, ceea ce ar putea să fie o consecinţă a împrejurării că am început să-mi cunosc cititorii foarte de timpuriu, cu mult înainte de a mă apuca efectiv de scris. Cred că aveam optişpe sau nouăşpe ani...

Era o dimineaţă însorită de toamnă sau primăvară. Lucram într-o fabrică, asta ştiu sigur, şi tocmai ieşisem din schimbul trei. Mă amestecam în aglomeraţia străzii scuturîndu-mă de frînturi de gînduri. Îmi spuneam probabil că nu treburile îi scoseseră pe oamenii aceia mulţi din casele lor. Aveam senzaţia că ieşiseră pur şi simplu ca muştele la soare şi pentru o clipă i-am văzut ca pe nişte insecte. {i eu eram o insectă. O insectă îmbătată de lumina mare a dimineţii. Ce să fi avut de făcut în afară de a mă duce acasă să mă culc? Îmi terminasem treaba, care tre