În zilele noastre, aproape orice poate începe cu o căutare pe google.com. Aşa că am pus motorul de căutare la treabă, cerîndu-i să găsească cultural diplomacy, diplomatie culturelle, diplomazia culturale şi tot aşa, combinînd cuvintele în diverse limbi şi chipuri. În mai puţin de o secundă, Google şi-a făcut datoria şi mi-a dat o idee despre fenomen la nivel glo-bal: toate ţările acordă importanţă culturii în relaţiile internaţionale, de la Statele Unite la Malayezia, de la Cehia la India. Explicaţia pare de la sine înţeleasă şi ea poate fi dată printr-un şir de banalităţi (acele banalităţi indispensabile şi inevitabile, fără de care nimic n-ar mai putea fi exprimat): cultura îi apropie pe oameni, îi face mai toleranţi, contribuie la cunoaşterea reciprocă, netezeşte asperităţile dintre state şi naţiuni etc. În ultima vreme, guvernele par să acorde tot mai multă atenţie dimensiunii culturale a diplomaţiei, care nu mai joacă doar un rol "decorativ", ci are de interpretat o partitură activă: într-o lume dominată de discursul mediatic, o expoziţie sau un concert poate asigura mai multă vizibilitate decît
discursul unui şef de stat, succesul mondial al unui scriitor produce mai mult beneficiu de imagine pentru ţara sa decît creşterea PIB-ului ori cine ştie ce acţiune politică. Şi - lucru extrem de important - diplomaţia culturală are eficienţă în "lumea care contează", în mediile intelectuale şi politice, în publicul cultivat, printre formatorii de opinie. Aşa încît toată lumea s-a pus pe croit strategii: diplomaţia culturală pare soluţia cea mai bună pentru statele mici, ajutîndu-le să "iasă din penumbră", dar şi pentru statele mari şi puternice, ajutîndu-le să (re)cucerească influenţă şi putere simbolică. Problema este, aşadar, cum se face diplomaţia culturală. Sînt multe de spus, aşa încît dorinţa de a face un număr pe această temă a trebuit să se pună de a
