După cei 8, alte zece ţări europene - Letonia, Lituania, Estonia, Slovacia, Slovenia, Bulgaria, România, Albania, Croaţia şi Macedonia (ordinea este cea dată de ziarul Le Monde, 7 februarie 2003) - au publicat o scrisoare-declaraţie prin care se alătură unei eventuale iniţiative americane pentru dezarmarea Irakului. Sînt toate ţări foste comuniste, acum în diverse faze de aderare la NATO şi la Uniunea Europeană, preocupate de ritmurile tranziţiei, de consolidarea instituţiilor democratice, de turbulenţele vieţii politice; aceste elemente pot fi coordonate satisfăcător doar în absenţa unor tensiuni externe: de orice culoare ar fi deţinătorii puterii, sprijinul organismelor internaţionale (financiare şi politice) le este absolut necesar. Situaţia în care ei ar trebui să aleagă între Statele Unite plus o parte a Uniunii Europene şi cealaltă parte a Uniunii Europene este absolut inconfortabilă. De altfel, aşa cum observă analiştii, în mai toate ţările din centrul şi estul Europei s-au format cupluri: ele intonează poate aceeaşi melodie, dar ritmurile şi tonalităţile sînt diferite. În Cehia, preşedintele Havel, aflat pe ultima sută de metri ai ultimului său mandat, a fost lăsat să semneze scrisoarea "în nume personal", prim-ministrul Vladimir Spidla şi ministrul de Externe Cyril Svoboda au tăcut semnificativ; în Ungaria, opoziţia de dreapta e nemulţumită că nu s-a discutat în Parlament conţinutul scrisorii. În ambele ţări, sprijinul popular pentru un eventual război e foarte mic. În Polonia, Aleksander Smolar, specialist în ştiinţe politice, consideră că scrisoarea este "o repudiere deschisă a poziţiei celor două ţări care au fost pînă acum forţa motrice a proiectului european - Franţa şi Germania". Franţa e nemulţumită: "Candidaţii la aderare la Uniune sînt ingraţi. De abia au obţinut la Copenhaga lumina verde pentru adeziunea lor, în condiţii mai bune decît cele