De la un -ism la altul
Iată că încep să apară tot mai multe studii despre literatură şi relaţia ei cu ideologia comunistă. Dacă eseul lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, ignoră (nu e un reproş) bibliografia şi trimiterile concrete către articole, cărţi, studii, volumul lui Florin Mihăilescu, care încearcă „o analiză a conglomeratului de teze, de precepte, de principii, de criterii şi de presupoziţii pe care s-a sprijinit propaganda comunistă în domeniul literaturii şi criticii literare”, este mult mai documentat, nelăsînd practic neconsemnat nici un moment important din dezbaterile culturale ale epocii. Lecturile celor două volume apărute la sfârşitul anului trecut se completează astfel reciproc. Florin Mihăilescu identifică repede şase etape distincte în devenirea ideilor literare pe fundalul oscilaţiei evenimentelor politice (le numeşte însă cam fără criteriu), din care, pînă la urmă, autorul păstrează doar trei intervale semnificative: 1944-1963, dogmatismul proletcultist, 1964-1980, alternativa dintre sincronism şi protocronism şi, în fine, configurarea postmodernismului. După ce urmăreşte cu acribie conturarea tot mai accentuată, ideologic vorbind, a proletcultismului preluat în pripă de la sovietici şi a realismului socialist, apoi a protocronismului şi a polemicilor pe care le stîrneşte ideea lui Edgar Papu preluată şi transformată în militantismul bine ştiut, incursiunea lui Florin Mihăilescu în discuţiile despre postmodernism de la mijlocul anilor ’80 poate produce o oarecare confuzie de care autorul nu prea pare conştient. Cîteva lucruri ar fi trebuit lămurite încă din capul locului.
În primul rînd, sare în ochi punerea postmodernismului în descendenţa celorlalte două
-isme fără a se discuta diferenţele fundamentale şi bizareria de a fi tratate împreună dincolo de succesiunea strictamente temporală (nu mai punem că teze
