Dintre siluetele care mai apar în cartea de memorii a lui Henry Muller să mai reţinem pe aceea a suprarealistului Philippe Soupault, despre care aflăm că era vărul lui Louis Renault, constructorul de automobile; fidel ideologiei grupului suprarealist, Soupault se lansa în atacuri antiburgheze devastatoare, vărul său fiind o ţintă privilegiată. Altfel, scrie Muller, Soupault era de un savoir-vivre şi de o politeţe desăvîrşite, tocmai datorită educaţiei lui cît se poate de burgheză. Prin birourile Editurii Grasset trece şi Curzio Malaparte, de o eleganţă căutată, volubil, ironic, dar, în intimitate, mult mai puţin sigur de sine, înclinat către solitudine şi melancolie. La fel, Stefan Zweig dădea impresia unei vitalităţi debordante, părea fericit şi plin de încredere în viitor ("Mă simt bine - îi declară el lui Muller - oriunde nu sînt nazişti; oricum, ei nu vor reuşi să mă ruineze; cărţile mele îmi vor aduce drepturi de autor în toate ţările. Naziştii vor crăpa înaintea mea"); sinuciderea lui în Brazilia, în 1942, îl suprinde pe Muller, care constată că nu bănuise ce se ascundea în spatele surîsului şi al optimismului scriitorului austriac. În schimb, Drieu la Rochelle, pe care îl întîlneşte în vara lui 1944, poartă deja pe faţă semnele desperării: fostul dandy cuceritor e dezabuzat şi parcă îşi pregăteşte sfîrşitul (se va sinucide în 15 martie 1945, după ce făcuse încă trei tentative nereuşite). Lumea aceasta e şi una a vieţii mondene, de o strălucire şi de un rafinament pe care cu greu le mai imaginăm astăzi. Iată, de pildă, recepţiile pe care le dădea, în fiecare joi, Marie-Louise Bousquet; se întîlneau acolo mai toţi cei ce aveau un nume în literatură, Valéry, Mauriac, Maurois, Cocteau, Léon-Paul Fargue şi mulţi alţii. Antoinette Gentien primea în fiecare seară, iar saloanele ei erau deschise atît artiştilor cît şi pesonajelor din înalta societate. Suprareal