Mulţi reproşează regizorului Alexandru Darie că, în spectacolul său de la Teatrul Bulandra, Anatomie. Titus. Căderea Romei, se aude prea slab vocea lui Heiner Müller, dramaturgul care a adaptat, pentru urechile zilei de azi, piesa Titus Andronicus de Shakespeare. Publicul venit să vadă o piesă de Müller, a văzut una de Shakespeare, într-o montare care n-a desfiinţat, ba chiar a readus în memorie excelenţa celei realizate de Silviu Purcărete după originalul shakespearian cu aproximativ un deceniu în urmă. Obiectiv vorbind, Heiner Müller nu a făcut decît să toarne puţin sifon brechtian în vinul shakespearean. Şpriţul care a rezultat diluează, nu redimensionează piesa originală, care, aşa cum este, mai mult complicată decît complexă, are o forţă elementară indeniabilă. Anacronismele introduse voit, comentariul reflexiv şi confesiv, oricît de rafinat-poetic, nu reuşesc să creeze doritul efect de distanţare şi să facă din Shakespeare "contemporanul nostru". Presupun că autorul german a dorit să submineze dinăuntru efervescenţa piesei, pentru a potenţa dubla luciditate, estetică şi politică, a receptorului. Nu este primul îndrăzneţ căruia apropierea prea mare de Shakespeare să-i ardă aripile. Dürrenmatt, mai prudent, s-a mulţumit să-l demonteze pe Strindberg, ceea ce i-a şi reuşit. Naratorului, interpretat de Radu Amzulescu (în alternanţă cu Dan Aştilean, care, se pare, concepe altfel rolul), îi revine dificila sarcină de a face perceptibilă umbra lui Müller la Roma. Actorul dovedeşte o profundă înţelegere a textului pe care se simte că-l redă după o îndelungă deliberare interioară. El se fereşte să adopte ipostaza raisonneur-ului, preferînd-o pe cea a "rezonatorului". Radu Amzulescu joacă drama intelectualului care nu participă, dar se implică, supunînd interpretării ceea ce vede, fără a reduce însă amploarea semnificaţiei de dragul eleganţei simplităţii. El real