Nu se mai ştie dacă, la începutul acestei săptămîni, mai întîi a început să ningă şi apoi a venit mahmureala de după alianţă, sau invers. Pe cînd peste Bucureşti începeau să cadă domol fulgi de februarie, pe acoperişuri de televiziuni, printre antene, se strecura ideea că după şampanie trebuie să vină vremea măştii de gaze şi a adăpostului antiatomic, că dă bine la imaginea de ansamblu. La drept vorbind, această temere are mai curînd un caracter monden: românii din oraşe nu au purtat măşti de gaze nici în războaiele trecute, iar - cît despre adăposturi - ultimele bombe care au căzut peste Bucureşti, americane şi germane, ne-au găsit în pivniţe burghezo-moşiereşti, relativ încăpătoare şi bine aerisite. Acum este mai curînd o chestiune de orgoliu: dacă toată lumea se teme, hai să ne temem şi noi - aşa, în stilul nostru, cu zîmbetul în colţul gurii şi cu gîndul puţin aiurea. Ca Mioriţa cu două zile înainte de a afla vestea şi de a deveni brusc prevenitoare. Ce s-a întîmplat înainte de a nin-ge? Două luni şi jumătate sînt de atunci: în ziua de 21 noiembrie anul trecut, după ce ne făcusem intrarea la Praga, carele de televiziune căutaseră pe înserat bucurii populare în pieţele oraşelor - ideal ar fi fost ceva cu rima în olé, olé, ca după un meci de fotbal al Naţionalei - şi nu prea au găsit. Au mai mişcat prefecţii, prin provincie, cîte ceva, au mai scos elevii de la ore ca să joace aritmic o horă a Unirii de ocazie, dar în general a fost linişte peste ţară în acea zi. A fost bine. Pentru că e ceva copilăresc în orice bucurie - drept care, dacă ro-mânii nu au agitat steaguri pe 21 noiembrie trecute, este pentru că maturizarea, totuşi, este în curs şi în această societate. Şi apoi a venit un zvon că, în curs de maturizare fiind, mîine s-ar putea să plecăm în armată. Şi aici problema a devenit, pentru prima dată în istoria ei, mai complicată. Pentru că, după cum bucu